Râsul e coloana sonoră a distracției – Cum îl fac pe bebelușul meu să râdă

Primul lui hohot de râs așa pe bune a fost la Sibiu. Nu mai știu cât timp avea pruncul, dar era mic, fiindcă încă stătea pe spate. 4, 5 luni? Taică-său era lângă el, pe pat, eu eram în picioare, în cameră erau prezenți și cei doi bunici. Dintr-o scălâmbăială în alta cu mama mea, bunica lui, ea a început să râdă în hohote, el a prins firul și de acolo s-a dus. O hăhăială grozavă! Nu se atingeau deloc ei doi, doar se priveau în ochi. Ce lecție de conectare! Înainte de Cuvânt a fost Bucuria. Fiindcă doar asta a fost acolo, atunci. O anumită vibrație dintre ei doi, la care ne-au primit cumva și pe noi, ceilalți prezenți la scenă. A fost fabulos. Unul dintre primele semne că în ghemotocul de câteva kilograme se trezește conștiința băiatului meu. Că ne vede și ne simte. Că e fericit în familia lui. Am râs și am plâns toți adulții atunci în camera aia, dar rămâne între noi.

Ce am observat atunci (Premisele pentru o sesiune de râs pe cinste)

•  să te uiți în ochii copilului,
• să te conectezi cumva cu el,
• să fii vesel de-a dreptul (nu să te străduiești să fii, e o mare diferență)
• să respecți un ritm repetitiv (indiferent ce se întâmplă, important e să se repete în ritmul stabilit de bebeluș, cam cum erau măsura și ritmul la poezii)

Au mai urmat sesiuni de râs grozave, în care cred că se regăsesc mulți bebeluși.

1. Plapuma aranjată: S-a întâmplat într-o seară, când Tudor stătea în fund pe pat și taică-său a luat plapuma să o întindă pe pat, dintr-o mișcare. A fluturat-o așa în aer, de aproape a doborât lampa, știți cum. Pfoa, a început râsul de pe lume, avem totul filmat.
2. Paharele ”O-Magie”: Aveam niște pahare colorate, de diferite mărimi. Luam două și le puneam unul într-altul, după care îl ridicam pe cel mare, descoperind pe cel mic, de dedesubt, în timp ce strigam: ”O magie!” Se prăpădea de râs. Apoi, îl ”dispăream” pe ăla mic în ăla mare, totul cu gesturi ample și foarte caraghios. Am repetat de atâtea ori, încât la un moment dat, când am simțit că e rost de râs, am montat copilul pe pat, unde era lumina mai bună, ca să iasă un clip perfect 🙂 A ieșit. Ca prin magie.
3. Șervețelele risipitoare: scoteam șervețele din pachet, unul câte unul, cu gesturi teatrale asezonate cu grimase corespunzătoare. (genul ăla de pachete de șervețele cosmetice, le știți.) I se părea atât de haios când era mic! Doamne, cât mai râdea! Bărbatu-meu și acum zice că prea îl învăț să fie risipitor. Ei, nu știe el cât refolosim acele șervețele. 😉
4. Scutecul zburător: las un scutec (sau orice altceva) să-mi cadă de pe cap. Despre asta am mai tot scris. E ritualul nostru prin care am transformat schimbatul într-o mare de râsete. Uneori e nevoie de improvizații și adăugiri, dar efectul cu zburătorului e garantat. Ce face însă diferența întotdeauna e starea mea de spirit. Dacă sunt chiar veselă și pusă pe șotii, îmi iese negreșit să-l fac să râdă cu suspine; dacă mă grăbesc și mi se pare că sunt caraghioasă în sensul idiot, nu în sensul haios, îmi dă un râs de milă, ca atunci când îi dai unui cerșetor o gumă de mestecat, fiindcă n-ai nici 50 de bani la tine.

Ce îl face să râdă, de când a mai crescut (înainte de 2 ani):

Când mă strâmb caraghios, apoi opresc grimasa pe față, ca și când îngheț. Mă conctez la ritmul lui, îi place grozav, începe să imite. Acest joc îl știu de la mama mea.

De-a prinselea, cu foarte multe variante: important e să se respecte un timing și un ritm, altfel copilul pierde firul și iese din starea de râs destul de ușor. Fug după el și îl pup când îl prind. Fuge după mine, eu mă ascund undeva, de unde sar și îl surprind, aleargă după mine și mă împiedic de ceva, cad caragios și zic ”Offf, nu-mi vine să cred că m-ai prins!”, când fuge el după mine, trec pe sub masă, ocolesc un scaun, schimb traseul cumva, rămânând însă pe ritm și repetiție.

În pat: vrea să se dea jos din pat, îl prind de picioare și îl trag înapoi. Atenție, aici e și un joc de putere, în care copilul nu are șanse niciodată să câștige în mod real, deci e important să intre în joc și să îi placă. Nu merge întotdeauna, dar de cele mai multe ori e un succes și fiindcă e combinată cu asta de mai jos…

Reacția neașteptată: când simt că o să mă lovesc de o împotrivire de-a lui, că eu vreau să-mi dea lingurița pe care o ține strâns în mână și el nu vrea, în loc să tragem fiecare în direcția lui de linguriță, îmi preschimb vocea într-o pițigăială cu accent moldovenesc și devin Zâna Lingurițelor fără linguriță. Păi cum, cine a mai văzut așa ceva? :))) Nu se așteaptă la asta, îi dă drumul, plus că râde de mine 2 minute întregi. (Nu mă scălâmbăi des și nici cu mare ușurință, deci nu vă simțiți complexate. Dar citesc despre asta și mă dezinhibă mult.)

În general, când adultul exagerează și se prostește, acest lucru stârnește aproape întotdeauna râsul copiilor. Vreți hohote de râs? Alegeți un ton amuzant în locul unuia obișnuit; alegeți să cântați în loc să vorbiți; alegeți să cădeți în loc să rămâneți în picioare. Mai ales în cazul copiilor mici, strâmbăturile, vocile caraghioase și căzăturile sunt elemente-cheie care dau frâu liber râsetelor. Dacă ideea de a vă prosti vă stingherește, luați o jucărie de pluș sau o păpușă și puneți-o să spună ea lucruri caraghioase și pe un ton comic. – Rețete de jocuri, Lawrence J. Cohen

Un mare NU gâdilatului

Fiindcă e un joc de putere, de fapt. Deși gâdilatul face copilul să râdă, dacă acesta e împotriva voinței sale, aduce un sentiment de neputință trăit când ești făcut să râzi, deși nu vrei. E o luptă, e senzația că ești copleșit, că numai cel puternic învinge. Plus, impulsul nervos al ”gâdilatului” e transmis prin aceiași receptori ca durerea. Înțelegeți acum de ce nu e bun?

Multor bărbați le place jocul cu țintuirea și gâdilatul copilului pentru că, la vremea copilăriei lor, acesta era unul dintre puținele jocuri pe care le puteau juca și care să le permită contactul fizic strâns, fără violență fățișă. – Rețete de jocuri, Lawrence J. Cohen

Da, și băieții sunt niște sensibili, doar că o arată cum pot. De asta, e foarte bine să țineți bebelușul în brațe (chiar dacă e băiat!), să îl drăgăliți, dezmierdați și pupați! Zic asta doar fiindcă l-aș pupa pe al meu toată ziua, să nu aveți impresia că dau sfaturi ca vreun specialist.

Ce n-a funcționat la noi, dar știu că mulți bebeluși râd de obicei e ruptul hârtiei în două. Sau să îi rupi un ziar sau ceva fix în fața lui. Tudor nu a râs niciodată la asta, ori poate nu ne-am priceput noi. Și nici cucu-bau. Râde, îi place, e amuzat, dar nu sunt hohotele alea molipsitoare, care îi fac umeri să sară un pic și fălcuțele să tremure toate.

Țineți minte că un copil mic ar putea să nu înțeleagă glumele subtile sau umorul elevat. E mai probabil să izbucnească în râs la simpla rostire a unor cuvinte precum ”pârț”, ”caca” sau ”fund”. – Rețete de jocuri, Lawrence J. Cohen

O idee pentru copiii mai mari (4,5 ani – până la adolescență): jocul cu ciorapul. Fiecare participant încearcă să scoată ciorapii tuturor celorlalți și să și-i păstreze pe cei proprii. Jocul e amuzant în doi participanți și duce la tăvăleală de râs în trei sau mai mulți. – Rețete de jocuri, Lawrence J. Cohen

Iar, în final, vă mai las cu ceva tot din Cohen (citesc această carte și simt cum devin o mamă mai bună, cred că o să recitesc de multe ori):

”Există legături profunde între râsul cu hohote și scopurile mai profunde ale jocului copiilor. Râsul poate fi un semn de conexiune între oameni, semnul că o sarcină dificilă a fost finalizată sau semnul că micuțul nu se mai simte nefericit sau îndurerat. Râsul cu hohote, din toată inima, e calea firească pe care copiii și adulții își descarcă temerile, stinghereala și anxietatea. Părinții pot folosi această tehnică a mersului pe firul râsetelor pentru a însenina un conflict sau un moment tensionat.”

Asta din urmă e valabilă în orice situație și la adulți, nu numai la copii. Râsul însuși e O-Magie!

foto Shutterstock