Înainte s-o cunosc pe viitoarea soacră a mea, m-am gândit mult de tot la ea. Cum o suna glasul ei, cel care lui îi cânta. Cum or arăta mâinile ei, cele care pe el îl țineau când plângea. Cum o face salata de boeuf, asta spune multe despre cineva :p M-am gândit cu drag și multă recunoștință la ea, femeia care a făcut un băiat așa cum nu credeam că poate exista.
Iar a venit de la birou și a luat în brațe telecomanda. Unde se crede, la hotel?
N-a mai schimbat un scutec de acum două numere, nici nu ești sigură că mai știe cum se face.
Dragă mamă care ai fost astăzi în Carrefour,
De fapt, dragă mamă care ai fi intrat astăzi în pământ în Carrefour.
Nu numai că nu avem drumuri normale la cap, nu numai că nu avem siguranță în trafic și autostrăzi și o să vă scutesc de pomelnicul lucrurilor care lipsesc (sunt sigură că îl știți pe de rost), dar suntem ca într-un banc prost. Nici drumurile pe care le avem nu mai sunt practicabile.
Bunicii sunt o comoară. Bunicii sunt ancore de copilărie. Bunicii aproape sunt un drept pe care îl au copiii, cât îi ține încă Dumnezeu în viață. Bunicii sunt acești părinți cu mintea mai înțeleaptă, cu răbdarea mai antrenată, cu prioritățile mai așezate. Bunicii sunt tot niște părinți, doar că la a doua șansă.
Văd tot mai des oameni nemulțumiți de sistemul de urgență de la noi din țară, părinți revoltați că au așteptat o oră întreagă (!) pentru niște muci care nu lăsau copilul (și părinții) să doarmă. Văd tot mai mulți pacienți care amenință, filmează, cheamă poliția facebook-ului să-i apere de monștrii din sistemul de sănătate. Fac circ: poliție, presă, filmare. Apoi ridică o sprânceană. Ei nu au știut că la urgență nu e ca la piață: primul venit, primul servit. De parcă moartea stă la vreo coadă.
