O cititoare mi-a scris de curând: ”Părinții cu doi copii își doresc ca ei să se simtă iubiți la fel. Pe ai mei, dacă-i întrebi, fiecare zice că-l iubesc un pic mai mult pe el”.
Asta e! mi-am zis. Asta vreau și eu.
Pagina 199 din 647
Mai știți poza asta cu doctorul Jack Newman? Mno, s-o ținem minte, că e importantă în context.
Nu e din cărți articolul ăsta, că n-am avut vreme de așa ceva. E doar ce am făcut noi. Nu e cu sfaturi articolul ăsta, pentru că doar timpul ne va spune dacă e bine sau rău. Timpul și primul născut, care sper să nu ne urască pentru ce i-am făcut. Un frate.
Romgleza ne mănâncă ficații, spiritul și limba. Nu-s eu Mama Gramatică sau Mama Istorie, dar cred că putem fi mai deștepți în două limbi paralele decât într-o struțo-cămilă. Evident, când avem alternative care nu par ca și când cineva le-ar strânge de c*aie.
O educatoare mi-a povestit că cei mai dificili copii din grădiniță sunt cei crescuți fără limite. Cei cărora părinții le permit orice, în fața cărora nu se știu impune. Că acești copii se integrează foarte greu (e normal, nici eu n-aș vrea să fiu prietenă cu cineva căruia nu-i pasă decât de el), se adaptează cu dificultate (care-s șansele ca totul să se întâmple cum vor ei), se gestionează greu (pentru că adesea nici să le faci pe plac nu e bine, sunt greu de mulțumit) și strică feng shui-ul grupei.
Mi-a povestit că acestor părinți li se explică frumos care sunt implicațiile pe termen scurt și lung și, dacă ei nu iau măsuri acasă, au avut cazuri în care au dat afară acești copii. Era o grădiniță privată, care își permitea acest lucru. Au fost și cazuri în care părinții s-au trezit și au făcut o schimbare, iar acum toată lumea e recunoscătoare. În final, e o alegere, deși schimbările astea nu sunt ușoare, îmi imaginez.
Copiii știu adevărul, iar adevărul e că nimic nu trebuie. Când le spunem despre ceva că trebuie, mesajul transmis e ”Nu ai de ales”. Astfel, îi interzicem copilului posibilitatea de a alege, îi anulăm autonomia de a decide.
