Cum am pregătit primul născut pentru venirea celui de-al doilea copil

Nu e din cărți articolul ăsta, că n-am avut vreme de așa ceva. E doar ce am făcut noi. Nu e cu sfaturi articolul ăsta, pentru că doar timpul ne va spune dacă e bine sau rău. Timpul și primul născut, care sper să nu ne urască pentru ce i-am făcut. Un frate.

I-am spus de dinainte. Când am luat hotărârea să mai avem un copil, primul nostru născut a aflat. Era totuși mic, nu știu cât a înțeles din ”vrei să mai ai un frate sau o soră”, dar am înțeles eu. Știu că viața lui va fi cel mai tare influențată de această decizie a noastră, așa că mi s-a părut corect să împărtășim cu el acest gând.

Am o poză în rochie de mireasă, pe niște scări, într-o lumină caldă. Eu unde eram aici, mami? m-a întrebat odată. ”La tine-n gând?”

Și-n inimă, i-am răspuns.

Așa că, a fost oarecum ușor să fac legătura și să îi spun că acum mai e un suflet la noi în inimă-n și gând, cineva pe care am invitat în viața noastră, în familia noastră, să ne distrăm și să ne iubim cât o dura viața noastră pe pământ. Exact cum s-a întâmplat și cu el, deși poate nu-și mai amintește. Dar îmi amintesc eu.

El a aflat primul că-s două liniuțe, după mine. Pentru că eram amândoi în baie. Și pentru că bucuriile astea mari ți se văd pe față, nu le poți ascunde nici măcar în fața unui copil de aproape 3 ani. Nu că mi-ar fi dat prin cap vreo clipă să-i ascund. Îi explicasem de ce fac pipi pe-un băț oricum.
Am ieșit din baie, l-am strigat pe iubitul meu, care-a știut ce-nseamnă când nevastă-sa vorbește în pași de dansul fericirii. Tocmai devenise, din tatăl copilului nostru, tatăl copiilor noștri el.

L-am luat la fiecare ecografie cu noi. Să-l vedem pe bebe. I-am arătat gurița, ochii, picioarele, mâinile. L-a văzut cum înghite în burtă. El a primit pozele. A stat foarte cuminte și curios de fiecare dată.

Am citit cărți despre sarcină și am cumpărat o păpușă gravidă. Cu mențiunea că ne-am ferit de cărțile care vorbesc despre gelozia fratelui mai mare, despre cum acesta se simte părăsit, neiubit, dat la o parte. Or fi bune mai încolo, nu zic, dar acum mi se par îngrozitoare. Nu cred că vreun copil are nevoie să îi spui de dinainte cum se va simți într-o situație. Din fericire, există cărți în care se vorbește despre frați mai mici și fără etichete de valoare. Sau na, le-am sărit intenționat când am citit pasajele respective.
Cărțile au ajutat mult să-și imagineze cum într-o burtă de femeie poate crește un pui de om. Când a început să se vadă burta, el deja știa multe lucruri foarte bine.
-Vezi buricul tău, iubitule? Prin el, ai fost legat cu un furtunaș de mine.
-Toți oamenii au buric, mami?
-Da, puiule. Unul ca o floricică, pe care o păstrăm toată viața, ca nimeni să nu uite că a avut odată o mamă.

Nu ne-am ferit să vorbim lucrurile deschis de față cu el, să știe ce mă preocupă, că uneori sunt foarte obosită, că nu mai pot face tot ce făceam odată. La început mi-a fost foarte rău, vomam și primeam săptămânal perfuzii. I-am explicat și cu vomatul ăsta, că o să treacă, ne-am obișnuit cu toții, în afară de mine.

I-am cerut părerea. Ne-a auzit vorbind mult despre medici și spitale, a știut când eram supărată și habar n-aveam încotro. Într-o zi mi-a zis, eram doar noi doi, la masa din bucătărie:
-Mami, și te-ai hotărât la ce spitau naști?
-Nu încă, iubitule. Nu prea știu ce să fac. (întotdeauna când el deschide subiecte delicate, știu că are ceva important de zis, așa că am continuat:) Tu ce crezi că ar fi mai bine?
-Să mergi la doctorul ăla care ți-l dă pe bebe în brațe.

I-am povestit despre el multe. Când era în burtă și un pacient l-a simțit cum mișcă. Apoi, când a vrut să se nască, prima dată la sân, cum l-am luat, în spital, în pat lângă mine și toate lucrurile, de acolo, s-au aliniat. Că era mic și adesea înghețat. Că taică-său îl ținea într-o mână și părea un uriaș cu un copilaș. Cum a fost când l-a luat Mama Bu prima dată în brațe. Cum ne-au așteptat trei bunici la aeroport.

I-am povestit cum o să fie. Când începe travaliul. I-am vorbit despre nașterea printre picioare (”adică vaginală, mami?”) sau despre burți tăiate. Că îmi doresc să iasă bebe printre picioare, pentru că mă pot întoarce acasă mai repede. Am făcut planuri despre cu cine va rămâne el, i-am zis că poate alege. Să vină să ne viziteze la spital, sau, poate, dacă ne mișcăm repede, venim noi direct acasă.

Am pregătit lucrușoarele pentru bebe. De când știe că va avea un frate, orice papuc îi rămâne mic, îmi amintește să-l păstrez pentru frățior. Săptămâna trecută i-am cumpărat și ceva nou lui bebe, că așa mi s-a părut corect.

Eu sunt îngrozită de faptul că e prima oară în viața copilului meu, când el va trece prin ceva ce eu nu pot să înțeleg. Îmi lipsesc punctele de reper, îmi lipsesc propriile mele sentimente față de un frate mai mic. De două ori, în toată povestea asta, mi-a zis că nu-și mai dorește bebeluș. Într-o seară, vorbea chiar serios, încât eu am avut coșmar toată noaptea. I-am spus că-l înțeleg că simte așa, că mă bucur că mi-a împărtășit asta (ca să-i validez sentimentele, să-mi spună și altă dată cinstit). Și l-am întrebat ce soluție are, că bebe e oarecum deja cu noi. A propus să-l vindem. I-am zis că asta ar fi ceva extrem, că nu știu niciun magazin de copii, dar că poate află el. Și ce ne facem dacă, la magazinul ăla, or să-mi ceară să-l vând și pe el? Că io nu-s o mamă din aia care-și dă copiii, eu i-am făcut ca să-i păstrez.

Știți, m-am tot gândit. Și, din ce am citit pe diagonală pe internet, din ce am vorbit cu prietene cu doi copii, oricât de bine l-ai pregăti pe primul născut, tot nu o să fie destul. Viața lui se va schimba fundamental. Doar încercând să îmi imaginez prin ce o să treacă el, câteva nopți la rând am visat ba că mama mea e gravidă, ba că amândoi părinții s-au coalizat împotriva mea, ba că mă părăsesc pe undeva. De două ori, m-am trezit din vis suspinând.

Din ce înțeleg, e chiar de preferat ca primul născut să își exprime sentimentele, să facă și crize de nervi, să respingă părinți, frate, jucării. E mai bine decât să pară pe deplin mulțumit, să ne prefacem cu toții că elefantul din cameră lipsește, chiar dacă elefantul ăsta e un bebe mic. Știu că sunt frați mari care spun că nici nu își amintesc venirea celui mic. Probabil erau, la rândul lor, foarte mici și chiar nu își amintesc. Sau, varianta mai tristă, aveau o relație distantă cu mama lor, poate erau crescuți de bunici, iar atunci elefantul era departe ca să-i deranjeze în vreun fel.

M-am gândit inclusiv să fac un stoc de jucării pentru cine vine la noi și uită să-i aducă și lui Tudor un cadou. M-am gândit că prima dată când îl vede pe fratele său, acesta să nu fie în brațe la noi. M-am gândit că burta mamelor crește așa de mare, și ca ele să nu se mai poată târî pe covor, iar tații să preia, din timp, un rol mai activ. Sau că ea crește așa, ca să înceapă să creeze spațiul între mamă și primul ei copil.

Apoi, mă gândesc la peste 10 ani de-acum încolo. Când vor veni ei acasă și ne vor spune de prin lume ce mai e nou. Când vom pleca toți patru în concedii. Când vor avea, împreună, secretele lor. Când o să ne distrăm la piscină, când vor fi cu un cap mai înalți decât mama lor. Când or să își pună papionul și o să facem o poză. Când lângă fiecare dintre ei va fi un cineva foarte special. Și, lângă mine, tatăl lor, mândru foc, nu de papioane, ci de înălțimi. Și că-mi va șopti în timp ce fotograful va apăsa pe buton:

-Cea mai bună idee a fost să-i facem pe ei.

foto Shutterstock