Vocea mea interioară ar fi vrut să scrie lista cu regrete, dar o să-i dau o palmă și o s-o invit nepoliticos să tacă. Sper în secret să se supere pe mine și să mă părăsească pentru totdeauna. Ia să vedem ce putem scoate bun din treaba asta și vă invit și pe dumneavoastră s-o faceți. Ca pe-un exercițiu forțat de recunoștință, dar totuși cu sinceritate.
O simt. E la usa. O cunosc pe nenorocita, traiesc cu ea demult.
Mai intai, nu dormi noaptea. Apoi, te miri ca nu mai poti.
Vine si pandemia peste tine, multumesti sfintilor ca au aparut probleme mai mari decat ale tale pe pamant.
Ce cinica gandire, un scuipat intre ochi. Asta meriti.
Urmeaza prabusirea, inca esti in secunda aia inainte ca avionul sa se izbeasca de sol. Nu va fi un sarut ca-n filme, ci o explozie pe cinste. Doar ca nu stii cine-o sa mai fie la aplauzele de final.
(o parte dintre reguli e din cartea asta; mare parte e de la mine, nu numai cea cu spălatul pe dinți :p )
Încă n-am terminat articolul cu… știți dv, Israelul… așa că las aici ceva scris de Georgiana Spătaru, facilitator de Exerciții de Fericire. Mi-a plăcut ce a zis legat de apelativul ”iubitule” folosit pe ton nu tocmai drăgăstos, iar punctul 2 m-a pus pe gânduri serios.
E august. Îl simt, știu eu ce zic.
Se prea poate ca acest moment să fie pentru noi ce a fost Revoluția pentru părinții noștri.
Ai tăi ce regrete au avut după?
