Alaltăieri am bifat o singură chestie de pe lista cu lucruri de făcut. Se putea și mai rău, mi-am zis seara. După care, ieri n-am făcut nimic, pentru că am simțit că oricâte liste așteaptă, cea mai mare nevoie de mine o are copilul meu.
Pagina 163 din 646
După ce-am născut a doua oară și a trecut momentul ăla în care am crezut că-mi e cel mai greu, a venit următorul: momentul în care mi-a fost și mai greu decât cel mai greu. Atunci, Eme mi-a zis într-o seară: Stai liniștită, eu nu plec nicăieri. Nu te las, sunt aici.
Am socotit în câți ani aș fi petrecut două luni și jumătate cu părinții mei. Non-stop, 24 din 24, fără întreruperi. Câte vacanțe ar fi însemnat asta pentru nepoții lor sau câte weekend-uri.
Ăsta mic își dorește un cățel, o pisică și un miel. Bărbatu-meu, o terasă cu copăcei, unde să-și bea cafeaua în aer liber.
Eu visez la o canapea galbenă într-o sufragerie goală de mobile obositoare, pe care s-o umplem de lumina noastră și când afară-i noapte. Și-mi mai doresc un dulap în care să-ncap ca într-o cameră, cu toate. Un loc în care să nu mai fiu deloc vinovată, ci doar dezordonată.
-Zi un cuvânt cu litera L.
I-am putea spune prăjitura de pandemie, că am mâncat cam la 3 zile. Problema principală la prăjitura asta cu cremă galbenă e că nu ține. Adică, mănânci o tavă întreagă odată.
Asta e prăjitura mea preferată, pe care o face mama de când eram mică. E mai bună și decât cea mai bună înghețată. Nu am poze din timpul facerii ei, pentru că atunci când mama o face, eu dorm, iar asta nu pentru că aș dormi prea mult, ci pentru că se trezește ea prea de dimineață.
