Fetița cu soțul pe front se întoarce la viața de dinainte, care sper să fie acasă

Am socotit în câți ani aș fi petrecut două luni și jumătate cu părinții mei. Non-stop, 24 din 24, fără întreruperi. Câte vacanțe ar fi însemnat asta pentru nepoții lor sau câte weekend-uri.

Habar n-am. Foarte multi.

Ce norocosi ca am prins un astfel de forward. Bine, intelegeti ce vreau sa spun.

Ne întoarcem la București. E vremea. Las dulapurile și mai dezordonate în Sibiu. Noi n-am făcut curat prin sertare. N-am donat din haine. Noi am mâncat și ne-am jucat. Nu ne-am uitat la filme, e adevărat, n-am citit nici măcar o carte, dar a fost bine și-așa rău.

Începutul izolării a fost greu pentru toți. Mai puțin pentru bunica mea, care zice și acum: ”Pentru mine, izolarea începe când plecați voi.” Ieri l-a păzit pe Victor cât a dormit, apoi m-a chemat să-l hrănesc și a rămas să facă un chec. După 5 minute, ne-am trezit cu ea. Se răzgândise, cică: Pot face chec și cât doarme data viitoare ăsta mic. Acum mai stau cu el un pic cât e treaz.

A fost un moment când Tudor a plans tare si mi-a zis ca nu mai stie cum arata parcul lui din Bucuresti: “Incep sa uit si nu-i corect!”

Au fost povesti citite pe whatsapp, au fost stirile de la ora 7, la care ne uitam regulamentar. Si cinele de dupa, la care ne straduiam sa nu vorbim despre ce au aratat. De cateva ori ne-am si certat.

Multa vreme am crezut ca stiu cum se simteau sotiile soldatilor plecati pe front. Daca Victor chiraia la stiri, mama il lua, ca si cand prioritatea zero era a mea. Sa stiu eu ce se intampla, sa vad eu ce-i cu lumea.

Dar au fost si ceaiurile din curte, ciorbele de burta, prajiturile si inghetata de caramel sarat. Au fost Pastile, aniversarile, surprizele, cadourile. Excursiile la cumparaturi si ritualul descantecului care le urma, de ma dezbracam in chiloti de la poarta. Vecinii nu cred ca s-au bucurat la cat am mancat 😉

A fost intalnirea cu Stefi, care s-a oprit doar sa ne vada prin poarta. Am plans si nu ne-am putut imbratisa sa ne treaca.

Simt ca am iesit unii din ecosistemul celorlalti si ca distanta dintre noi nu se mai masoara in metri, ci in frici.

Am iesit in parc o singura data si imi clateam ochii privind alti oameni. Era o bucurie sa vad cum au parul, cu ce s-au imbracat. Nu e acelasi lucru pe Skype.

Am venit la Sibiu cu Victor bebelus si plec cu el baietel. Nici nu statea in fund, acum aproape merge-n patru labe si are doi dinti. A fost si la dentist! Bate din palme si stie unde-i Hans.

Tudor are un par ca-n povesti si intrebari de-ti sta mintea-n loc. E un baietel minunat. Si Victor a crescut mult, dar pentru Tudor aceste doua luni cu bunicii lui sunt aur curat. Amintiri pentru toata viata.

Iar eu n-as fi reusit sa fac nici un sfert din cate am facut, daca nu as fi fost cu ei. E o munca de echipa tot ce-am realizat. Pana si cealalta bunica a mea a participat cu o tocanita cinstita pentru Horatiul de la Bucuresti.

Ma intorc la viata mea de dinainte si sper sa fie acasa, v-am zis. Mi-e teama un pic, n-o sa va mint. Pentru ca prea cu binele m-am obisnuit. Cu ciorbele si cu prajiturile la felul trei. Am stat si eu la mama mea in brate doua luni.