Pffff, ce greşeală colosală. La postul anterior, am pus link aiuria, lăsat într-un comentariu de un spammer, pe care tocmai l-am ajutat… La naiba, ce ciudă îmi e!
Comentariul l-am marcat ca spam, dar nu ştiu prin ce minune l-am şi promovat.. 🙁 Pe twitter am pus calea corectă, la care am primit multe RT, pentru care mulţumesc frumos. Nu am vrut să vă trag în piept.
Deci, link-ul corect e ăsta.
Tocmai ce am ajuns de la Iaşi, am condus tot drumul, vreo 7 ceasuri în total, pe la Bacău, şosele bune, poliţie prezentă.
Problema e că am încropit câteva fraze, doar că am dat publish în loc de save draft. În cât-de-repede-m-am-putut-mişca-timp am executat delete, că nu era tocmai cel mai potrivit moment de gândit al unei blonde. Ceea ce nu ştiu însă e dacă va apărea în feed.
Scuze!
E atât de ciudată percepţia omului, care aterizează pe lume şi se trezeşte cu ciocolata pe botic, având impresia că ea ciocolata a fost dintotdeauna acolo. Ca şi el, de altfel. Raportarea asta e una logică şi perfect normală, chiar dacă mereu e interesant de cercetat unde a început acest “dintotdeauna”.
La noi în familie, mereu ne-am purtat cu şatra. Mai exact, ai mei cu coadă după ei, coada având doi ochi şi-o gură mare. Adică eu. Concedii, vacanţe, chefuri, toate la grămadă, ba îmi plăcea şi tare mult să dorm cu ei în pat. Şi acum îmi aduc aminte de prima dată când au plecat ei fără mine undeva. Mama avea o rochiţă maro în carouri şi părul sucit cu fierul. Tata era precis şi el. Pe-acolo. Şi-acum îi văd pantofii ascuţiţi ai ei şi butonii rotunzi de pe rochiţă şi îi simt dresul între mânuţele mele, care o implorau să nu plece. Cam asta era priveliştea de la sub nivelul mării, de acolo. Să fi tot avut vreo 4-5 ani…
Mama a şi pierdut în seara aia lanţul de aur cu un medalion foarte drag ei (din genul romantic cu frişcă şi sirop, de se deschidea şi avea poză înăuntru. Îmi amintesc, da’ vag…). Dar îmi amintesc foarte bine de o satisfacţie egoistă a mea, că uite, îngeraşu’ i-a arătat ei ce păţeşte când pleacă fără mine de acasă. Mă simţeam un fel de stăpân al ei, dar în cea mai pură formă de dragoste, care o dorea pe toată, numai pentru mine.
Deci, oamenii erau cu şatra, următoarea dată când am mai înregistrat evenimente de genul “ei fără mine” probabil eram deja suficient de mare încât să mă bucur de ocazie :p
Însă a venit un alt moment în istoria mea din familia lor (pentru că aşa s-a simţit) când mi-am dat eu seama că mami cu tati au avut poveşti cu mult înainte ca mami să aibă poveşti cu mine. Brusc, totul nu se mai învârtea în jurul meu. Iar sentimentul ăsta sută la sută nou era dublat şi de prima mea menstruaţie. În viaţa unei fetiţe e oarecum un eveniment de marcă, un fel de “welcome to the club”. Schimbarea fiziologică în sine nu a presupus atâta zdroabă cât psihoterapia premergătoare ei, însă momentul familial, da. Fiindcă mama îmi zicea pentru prima dată, “hai să îi zicem şi lu’ tati”.
Treaba era că omul e taică-meu, mai are şi circumvoluţiuni bine dezvoltate în creieri, nu că merita să ştie, era cumva dreptul lui, prin naşterea…mea. Că doar eram fii-sa, ce naiba!
Dar când mi-a zis mama (de obicei aveam încredere că anumite chestii de culise rămân între noi, mare brânză, tata nici acuma nu ştie numele prietenelor mele) a fost ca şi cum m-a vârât la o parte din ecuaţie şi brusc, nu mai era vorba despre mine. Iar eu voiam întreaga ei atenţie. Da, chiar şi în momentul în care corpul meu zicea că “m-am făcut mare”. Atunci mi-am dat seama că ei împărtăşesc o întreagă poveste din care eu nu fac parte. Şi mă vedeam un soi de apendice sângerând, pe care ţi-l dă natura, chiar dacă nu prea ai ce face cu el. Cam nasol aşa, m-am holbat a nedumerire, dar am procesat rapid şi i-am zis să facă ce vrea. Da’ să-i spună ea, că mie mi-e cumva.
E sentimentul ăla că eşti fata tatii. Că nu-l vrei pe el amestecat în programările tale la cosmetică şi epilatul inghinal. Parcă şi cu bancurile deocheate ţi-e greu să te obişnuieşti. Şi nu mai ai nici 13 ani şi jumătate.
Azi nu mai am treişpe ani, tata ştie demult la ce-mi folosesc absorbantele şi că înţeleg cum vin bebeluşii pe lume . Şi chiar dacă mă strânge în braţe ca acum zece ani, îmi vorbeşte serios despre oameni şi gurile lor nespălate. Dar cu aceeaşi convingere că o să pricep abia când cresc mai mare, ca la treişpe ani. Unele lucruri nu se schimbă niciodată, iar altele, tocmai fiindcă se schimbă, îşi serbează majoratul. Nici ceasul biologic, nici cel cronologic nu măsoară înţelepciuni, iar fetiţele cresc din când în când, mai mari decât au fost.
Ştiu, părinţii ne aşează pe un drum, dar nu pot pedala în locul nostru. Că le vine şi lor rândul să se odihnească. Mai întâi ei.
Aceasta era una din întrebările chinuitoare ale copilăriei mele, alături de aia dacă mi-au mai crescut “ţiţile”. Iar stânjeneala venea tocmai din certitudinea răspunsurilor, nu întotdeauna atât de evidente. Dacă toate clasele 5-8 garderoba mea putea fi confundată cu a lu’ taică-meu, pe principiul cât mai larg şi cât mai sub acoperire, răspunsul la întrebarea cu iubirea n-am avut niciodată intenţia de a-l ascunde. Decât de sentimentele eventual rănite ale unuia din cei doi părinţi pe care, cu mândrie, îi deţin. Şi încă de pe atunci am apucat a mă-ntreba de ce oamenii simt nevoia să (se) mintă când vine vorba de firesc? Ştiu, o să-mi spuneţi că există mai multe feluri de iubire, că una e cum îţi iubeşti maica şi alta e cum îţi iubeşti pruncul. Că sunt legături diferite, în contexte diferite.
Căcat.
Omul e subiectiv prin însăşi natura sa. Că se dă el mai cu moţ e altă mâncare de peşte. Aducătoare de greţuri cronicizate şi vărsături sentimentale. Pentru că teatru poţi juca într-o relaţie până ţi se umple paharul. După, urmează faza cu veceul în braţe sau metoclopramidul pe esofag. Oricum, nici veceul, nici pastila nu tratează cauza, ci doar efectul.
Acelaşi căcat.
Tocmai din cauză de context, de amintiri “sharuite” şi atingeri efectuate, oamenii nu se iubesc la fel. Afirmaţia antitetică a precedentei propoziţii nu este -după cum aţi crede- că oamenii se iubesc altfel. Ei se iubesc mai mult, mai puţin, în funcţie de obişnuinţă, nevoi, interese şi feromoni. Evident că ne iubim ambii părinţi foarte mult. Evident că ei ne iubesc pe noi mult mai mult. Dar nu îi iubim la fel de mult, precum nici ei pe noi, la fel de mult mai mult. Nu ştiu de ce, zilele astea îmi doresc să-mi pot aminti cum era la sânul mamei. Nu imaginea din poze. Să-mi pot aminti cum se simte să încap cu totul în braţele ei, gustul laptelui cald sau bătaia inimii ei pe dinăuntru. Şi dacă tot nu mă credeţi încă, faceţi următorul exerciţiu (macabru, de altfel) de imaginaţie: într-o situaţie de urgenţă maximă, criză non-economică, ne ia Osama ostatici pe toţi, vine tsunami peste noi grămadă, etc TU trebuie să alegi pe cine salvezi. O singură persoană. Dintre toate cele pe care susţii cu atâta ardoare a le iubi la fel de foarte mult, doar că în fel de fel de feluri. Doar una.
…îmi spunea cineva – de la poliţia română citire .
Fie ea cât de metalică, blindată sau bătută-n cuie. O fi oare doar o scuză lamentabilă sau un adevăr idiot? Dacă e scuză, nici nu ne mai mirăm. Dar dacă e adevăr (care ar fi susţinut de coexistenţa sistemelor antifurt, de la bâta aia prinsă pe volanele maşinilor până la piuitoarele cu leduri tricolore, şi a jafurile neeradicate încă) înseamnă că hoţii sunt cea mai profesionistă tagmă.
Mi-aş dori să nu existe boli pe care doctorii să nu le poată trata, maşini pe care tehnicienii să nu le poată construi, vise pe care să nu le putem împlini, scuze pe care să nu le putem institui. Mi-ar plăcea să nu fie vârstă la care să nu mai putem sări coarda sau muşca din măr. Să nu existe copil care să nu se bucure de sânul măicuţei sale sau, fiu care să nu-şi ‘grijească tatăl. Cât de frumos ar fi să nu existe momente fericite pe care să nu ţi le poţi aminti. Să nu numeri nopţi în care nu poţi închide un ochi. Să nu iubeşti pe cel care nu te iubeşte.
Călin dă strigarea pentru următoarea mare întâlnire a bloggerilor sibieni, prima pe anul ăsta.
Alo! Alo! Tovarasi! Va rog! Tovarasi! A venit vremea sa ne revedem si in 2009. Asa ca dati sfara in Sibiu si anuntati toti blogerii ca DUMINICA, 18 ianuarie, ora 17 la Bohemain Art&Flow, Piata Mica (sub Hostle) se face prima mare intalnire a blogerilor din Sibiu din 2009!!!
Beţi o apă plată şi pentru blonde. Cu toate că, niciodată nu se ştie… ce surpriză vă fac! 😉
