Categoria: ţărăncuţă din Ardeal (Pagina 2 din 5)

Unii oameni scot ce-i mai rău din tine

Vi se întâmplă vreodată să vă ascultaţi spunând lucruri oamenilor, fără a vă recunoaşte printre cuvinte?

Viaţa se compune din întâlniri. Viaţa mea din ultima vreme mi-a dovedit-o. Întâlniri. Iar eu am supravieţuit fericită într-un Bucureşti prăfuit luând mereu ce e mai bun din fiecare om. Fiindcă admirând, îţi faci în primul rând ţie o bucurie. Şi, uneori, să admiri ceva la o persoană poate fi în sine o provocare. Însă de gustul victoriei se bucură întotdeauna doi! Ştiu cum m-am bucurat eu, când alţii mi-au arătat că am muşchi dezvoltaţi, pe care nici nu îi bănuiam că există. Şi mai ştiu cum m-am bucurat când mi-am descoperit prieteni. Acestea sunt victorii.

Dar astăzi nu mi s-a mai întâmplat. Mi-am scos colţii atât de ascuţiţi, încât şi eu m-am înţepat în ei. Provocarea de a găsi ceva de admirat la celălalt mi-a adus azi o mare înfrângere. O fi semn că se duce inocenţa? O fi semn că învăţ să răspund la răutăţi? Mă întreb unde a fost astăzi copila, care deunăzi credea că doar i se pare, atunci când cineva se uita urât la ea.

Şi ştiţi, culmea e că azi eu am fost cea care a pierdut ceva. Obiectul declanşator e mult prea neînsemnat ca să fie consemnat. Dar e un paradox cum tocmai de obiecte din astea mici, dar MICI, domne , te împiedici şi tot tu ajungi să te răneşti. Fiindcă eu vreo două ceasuri n-am mai prea fost bună de nimic.

Trebuia să vă spun. Şi să-mi cer iertare. De la mine, că obiectele nu înţeleg.

Când vine vorba de Sibiu, o iau personal

Nişte copii de la mine de-acasă (www.razvanpop.ro/blog/ şi http://cemerita.ro/) au demarat această campanie de căutare a celor mai mari 10 sibieni pe bloguri. Intenţiile lor se îndreaptă însă şi spre mediile mai convenţionale de promovare a campaniei (sibienii nu prea stau pe net, între noi fie vorba, nu comparativ cu Bucureştiul, Clujul… nici măcar în statisticile mele, care m-am născut şi-am crescut în Sibiu, deci…).

Ideea e că pentru a fi partener în campanie trebuie publicate 20 de articole despre consăteni din ăştia grozavi de ai mei. V-ar interesa aşa ceva pe blogul ăsta? Mie mi se pare foarte drăguţ, dar nu îmi dau seama dacă sunt obiectivă. Fiindcă rar mi se întâmplă să fiu aşa, atunci când sunt direct implicată. Şi când vine vorba de Sibiu, o iau personal.

Sau mai bine, cine vrea detalii să meargă pe blogurile recomandate. Ne vedem pe-acolo! 🙂

Să forwardăm limba română urmaşilor noştri

Că engleza o învaţă şi singuri.

Tocmai am păţit ruşinea ruşinilor. Pe principiul “râde ciob de oală spartă”. Ştiţi, eu, aia care mă băteam cu pumnu’n piept şi arătam pe alţii cu degetul. Eu, aia care mă intoxicam de englogismele chinuite în pseudofraze, în care nici acordul de număr, nici ăla de gen nu mai conta. Eu, aia care 3 zile la rând am rămas blocată în adidaşi şi n-am pus strop de fond de ten pe obrazu-mi fin, doar ca să nu fiu “ca toată lumea”. Ştiam că nu în papuci îţi stă acel ceva, dar a fost un soi de răzvrătire mută, un gest-simbol, care mă satisfăcea într-un fel ciudat, fiindcă doar eu ştiam. Eram nemachiată şi fără tocuri, dar totuşi cea mai invidiată. Nu că mi-aş fi dorit asta. Şi nici măcar nu mi-a plăcut.

Dar să revenim la oile noastre şi la logica împărtăşită, că printre rândurile de mai sus s-a strecurat cenzura. Dar cum ideile româneşti sunt obişnuite să treacă de ea…am încrederea că aţi cules câte ceva din cele (ne)scrise.

Vorbeam la telefon cu mama de nişte “mailuri” şi “reply”-uri şi “trip”-uri şi alte  lucruri din astea importante, despre care am învăţat să vorbesc de când m-am trezit la capitală. De parcă aş fi încercat s-o impresionez pe cea care m-a învăţat să zic prima dată “ma-ma”. Cred că în subconştientul meu ştiu că o voi impresiona doar atunci când nu mă va înţelege, fiindcă voi vorbi prea ştiinţific sau prea “corporate” sau prea “business” sau prea trendy sau prea flendy. Da’ mama înţelege chiar dacă ea nu vorbeşte engleza. Nu i-am zis toate cele dintre ghilimele, dar i-am zis de un mail “forwardat”. Adică, trimis mai departe. – mi-a zis mama. Acum nu mai putem decât să forwardăm, de parcă să trimiţi mai departe ar cere un click în plus şi-o genuflexiune. (Unde click poate fi considerat de provenienţă onomatopeică, ceea ce îi conferă valoare  universală. Oricum, la forwardat era păcatul.)

Şi mi-a spus mama: să nu te faci ca ei.  – Ca cine?

Noroc că mi-a amintit. De asta e important să vorbeşti cu părinţii. Fiindcă îţi reamintesc de cine eşti cu adevărat. Eu nu ştiu ce înseamnă asta, foruardat. Dar aduce a retardat. Aşa-i?

Împrumutând de la Sibiu

Zilele acestea Sibiul îmi pare ca un moş tânăr, care îţi pune tot ce are el mai bun pe masă. Doar ca să te simţi bine  şi să mai vii.
E o zăpadă îngheţată, că n-a mai nins de două zile. Dar zăpada din Sibiu e albă, fără cenuşiul peisajului bucureştean. Iar frigul îţi pătrunde prin paltoane mai rău decât vântul la metrou, prin păr.

Oraşul în care niciodată nu se întâmpla nimic, fiindcă îl cunoşti atât de bine, ca pe un soţ ale cărui reacţii le poţi anticipa. Sibiul pe care mi-am tocit coatele şi mi-am distrus neuronii ca să-l părăsesc fără regret  îmi serveşte într-un soi de înşiruire logică toate motivele pentru care să-mi fie dor de el…

  • când să intru în oraş, coadă de vreo 3-4 rânduri de stat la roşu. Alături, banda pentru viraj dreapta – goală-puşcă. Şi vine blonda, îi depăşeşte pe toţi, dar semaforul – leneş şi el. Mai erau vreo 15 secunde până la verde. În spatele meu, două maşini: un taximetrist şi-un moş. Voiau să facă dreapta şi nu puteau de mine. Situaţie tipică, aţi zice. Ghiciţi care a claxonat! Nici unul.
  • ieri eram în dreptul garajului, cu maşina. La semafor – coadă. Vreo 4 maşini. Verde, porniţi. FIECARE dintre ele a oprit să-mi cedeze trecerea. Doar că eu voiam să intru, nu să ies. Şi promit, oamenii îmi făceau semn că poftiţi, iar eu le arătam dintr-un gest cu degetul arătător că o iau în direcţie opusă. Incredibil. Fiecare din cele 4 maşini a oprit.
  • toată lumea ştie ce înseamnă culorile la semafor. Chiar şi pietonii! Şi mi-era un fel de drag de colegii de stat la roşu , era o formă de complicitate tăcută între noi, o unitate într-o civilizaţie care mi-era comună acum o vreme. Pe care o practicam şi nu o admiram la semafoare. Apropo de Bucureşti şi dezvoltare personală!
  • Dar Sibiul e mai leneş, căci pentru distanţă de trei străzi nu ţi-e greu să mai scoţi maşina. Fiindcă ştii precis că ai loc de parcare şi unde te duci şi când te întorci. La tine, în faţa casei.
  • Sibiul e mai leneş, fiindcă îi ştii toate străduţele şi cele mai ascunse scurtături. De îţi permiţi să pleci la fără cinci, când trebuie să fii la fix acolo.
  • Sibiul e mai leneş, că nu s-a inventat încă slalomul printre maşini într-o coloană. Fiecare stă pe banda lui, în treaba lui. De parcă ar fi toţi aşa deştepţi să ştie că mare brânză nici nu faci cu toate fentele din dotarea roţilor tale. Ale minţii, că maşina tot roşu prinde la semafor.

În concluzie, e bine acasă. Data viitoare când merg la Bucureşti, o să încerc să aduc şi lucrurile astea cu mine. Cine ştie, poate or să vă placă şi veţi hotărî că le păstraţi.

Clubul ardelenilor în Bucureşti

Uitaţi, zilele astea se împlineşte primul meu an de Bucureşti.

A fost un an mai surprinzător decât mi-aş fi închipuit vreodată. În cele mai întunecate coşmaruri şi în cele mai frumoase vise. Dar dualitate e numele meu şi o simt în fiecare zi. Eu sunt un suflet care a crescut pe drumuri. Cum zice mama, atâta vreme cât a avut ea grijă de mine, nici mucii nu mi-au curs. Acum, sunt zile când n-am vreme nici să mănânc. Noroc că grija ei încă mă urmăreşte. Pe fiecare drum pe care o apuc. Adesea am impresia că părinţii îmi sunt trambulina pregătită în orice moment. Iar calitatea cea mai mare este că propulsează saltul, chiar şi când nu înţelege traiectoria. Că destinaţia nu o cunoaşte nimeni. (Sau, dacă aţi auzit ceva, daţi-mi şi mie un mail. Numa’ nu ziceţi cum se termină..)

Bucureştiul e oraşul în care, când nu mai ai nimic, îţi rămân atâtea lucruri de făcut! E singurul loc care are proprietatea de a mă scoate din rahat, doar dacă m-am scos din casă. După cum spuneam, e oraşul unde se întâmplă lucruri, numa’ dacă ieşi pe stradă! Bucureştiul e ceea ce îţi rămâne când ai impresia că ai pierdut tot. Doamne fereşte ca impresia asta să chiar fie adevărată. Dar câte păcate nu ne-am făcut cu astfel de gânduri?

Bucureştiul nu e locul unde să îţi creşti copiii. Dar e cuibul unde să creşti tu, mai întâi. Te învaţă de bune şi de rele, e atât de mare, încât poţi culege fix ce-ţi place şi-ţi cade bine la stomac. Te iartă dacă întârzii şi nu te judecă după cum eşti îmbrăcat. Bucureştiul a ieşit de sub mirajul piţipoancei şi e impresionat de un zâmbet nemachiat. Şi până nu încercaţi, nu mă contraziceţi! E locul unde oamenii au venit către mine fără să-i chem. Şi mulţi dintre ei au rămas. Iar asta e bogăţia pe care am strâns-o tot anul ăsta.

Locul naşterii, accentul nefabricat şi numărul de pe plăcuţa maşinii sunt o carte de vizită extraordinară. Sunt un atuu într-un Bucureşti în care ne adaptăm cu greu. Că tot asta aud. Şi că oamenii sunt răi. (N-am văzut, dar umblă vorba… ) Hai să ‘începem’ o comunitate a provincialilor din nord-vest, în care să vorbim pe limba noastră. Şi vă promit eu că nu e nici oraşul ăsta aşa de negru!

Am înfiinţat un group ( deocamdată sunt doar eu, dar la ultima verificare o singură persoană nu forma o mulţime) : Clubul ardelenilor în Bucureşti. Comunitatea ardelenilor, bănăţenilor etc se strânge pe net, pentru început. Şi mai vedem noi…

Cu drag de voi şi de Bucureştiul lor,

🙂

Complexul de provincie

Pornind de la afirmaţia că totul este percepţie, se dă postul:

Bucureştiul este oraşul tuturor posibilităţilor, cu ghilimele sau fără. În Bucureşti ajungi cu toată naivitatea şi visele în spinare. Bucureştiul e oraşul visului american în variantă autohtonă. Iar restul e provincie. Cică.

Din punctul Bucureştiului de vedere, provincia nu există. Nu există decât ca reper. Geografic, economic, ştiinţific şi social. În Bucureşti se dă ora exactă, asta ştie tot muritoru’. De câte ori am auzit afirmaţia “eşti în Bucureşti, dragă, aici e altfel”!            Din punctul provinciei de vedere, Bucureştiul e oraşul impresiilor, fiţelor şi prafului. E locul la care se raportează orice mişcare, în multiplele sensuri ale verbului. Acolo unde se întâmplă ştirile prezentate de Esca. Oraşul care se vede la televizor, dar în care nu vor trăi niciodată. Şi de aceea, e mai simplu să îl analizeze de la distanţă, să îl critice, să îl blameze.

Oamenii sunt cei mai ciudaţi în tot acest cerc vicios. Şi constat asta cu nedumerirea celui care a fost, pe rând, din Sibiu, din Cluj, din Bucureşti. Am un prieten care îmi explica ce urât e în capitală, groaznic, absolut oribil, dar el nu văzuse din oraş decât metroul şi două străzi la oră de vârf. Sau am fost recent la Iaşi, iar reticenţa cu care ne-au întâmpinat studenţii de acolo se datora în mare parte complexului de provincie.

Iar aseară am înţeles în sfârşit de ce ăia din Bucureşti sunt mai răi, mai tupeişti, mai cu nasu’ pe sus. Pentru că aşa sunt priviţi. Dar eu sunt aceeaşi. Şi în Sibiu şi în Cluj şi Bucureşti. Doar ei se uită altfel la mine.

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 129 queries in 0.183 s