După câte că suntem sălbatici, mai suntem şi proşti. Da’ proşti, nene…

Să vă zic o fază, în care m-am comportat tipic unei tinere nesimţite “din ziua de astăzi”. Ba abia mi-am şi înghiţit înalta morală pe gâtlej în jos. Din motive că mi-am dat seama că omul ori e prea surd să audă ori prea dobitoc să priceapă. Cu toate că reprimarea nu face bine, mai ales blondelor care se dau cu pretenţii.

La un supermarket din cartier, un moş în poziţie aplecat înainte, cu capu’-n jos şi fundu’ scos. O imagine care mă va urmări toată săptămâna. În fine, ce credeţi că făcea moşul. Îşi muta marfa din coş în plasă. Însă, chiar dacă posibilităţile -amenajate sau nu- de a face mişcarea haş în orice alt loc la înălţimi mult mai puţin solicitante pentru arterele sale cerebrale şi mult învechite, existau de jur împrejur, moşul se ţinea de senzaţii tari. Atât de tari, că s-a şi clătinat serios la reluarea poziţiei veritcale. Păi bine, nene, cin’ te pune să-mi stai aşa, când dumneata aproape numeri un secol în buletin şi peste suta de diagnostice cronice?! Şi dacă păţeşti să pici lat, tre’ să sară lumea, copiii să-şi bubuie săptămâna şi să se mai şi găsească vreo câţiva să-ţi plângă de milă. De mila cu care te-a tratat mama natură, e drept.

Şi l-am privit câteva clipe. M-am gândit să-l ajut, că aveam nevoie de spaţiul ocupat de el pentru acces la un dulap. Dar nu, dacă omului i s-o urât cu viaţa, cine-s io să împiedic împlinirea dorinţei. Mai ales că de proşti mai bine te fereşti decâ să-i combaţi. Deci, omul avea coşul pus pe jos, sacoşa alături şi muta boarfele din una-n alta. În final, două perechi de şosete. Le desprinde din ambalajul de carton, pe care îl aruncă în coş. Ăla de cumpărături, nu ăla de gunoi. Şosetele le ia cu el.

După care, mişcarea de graţie e să-şi îndese smocul de pungi cu inscripţia colorată a supermarketului-gazdă, în sacoşă. (Închide gura blondo, că intră musca. Noroc că muştele nu mai circulă pe ceaţă.) Adică, gunoi la noi acasă nu facem, dar lăsăm mizeriile în magazin şi, dacă tot aşa, le lăsăm pe unde apucăm, că doar suntem bătrâni şi cu oase-n burtă. Dar, ne înfigem în smocul de pungi, că doar n-om rata, când sunt pe gratis! Moşul a plecat şontîc-sontîc, iar primul meu gând asociat imaginii lui de boşorog scorojit a fost: ăştia-s domne ăia de au votat ieri! Procentul câştigător. La mulţi ani, România.

Mi-a fost cerută părerea despre tot tămbălăul ăsta în care ne dăm care de care mai importanţi, în care cică votul fiecăruia contează. Ce-am mai râs!!! Voi ăştia care ziceţi, chiar credeţi asta?! Că de restu’ nu mă iau, având în vedere că la noi în ţară culoarea politică e la fel de simbolică precum numele proprii. Că pe mine mă cheamă Miruna, pe tine zor-de-zeamă. E un fel de aceeaşi mâncare de peşte. Blondele sunt importante, într-adevăr, dar nu când vine vorba de lucruri serioase. Sau nu e cazul? of, că nu mai ştiu nici eu..

Eu cred că românii sunt un popor care-şi merită soarta. Pupăm în fund la ei ruşi şi înainte şi după. Iar ştampila tot pe nume care încep cu Ili şi se termină în escu o punem. Ne-o fi spălat Cernobîlul creierii? Nu mă mai bag, c-am zis prea multe.

Răspunsul meu mai pe larg, pe votezi.ro:

Aceeaşi Mărie cu altă pălărie

Later edit: am primit pe mail următorul comentariu la acest post, dat fiind că o imagine nu face cât o mie de cuvinte 🙂