Povestea copilei şi a rochiei

Imaginaţi-vă cea mai frumoasă rochie de pe lume. Cu cele mai unduite linii şi cele mai armonioase curburi. În cel mai scump magazin din oraş.

Imaginaţi-v-o în cabina de probă. Cu rochia pe ea.
Şi cât de mult îi place. Cât de bine îi vine. Cum se potriveşte culoarea cu ochii ei căprui. Şi cum se confundă materialul cu pielea ei fină. Cât îi strălucesc buclele pe broderia discretă. Şi sclipirile din privire. În cristale de apă.

Dintotdeauna a ştiut că nu e pentru ea. Că nu o va putea niciodată duce acasă. Că va fi a altcuiva.
Dar asta nu a oprit-o, ca în momentul acela, în cabina restrânsă a distinsului magazin, să se viseze la cele mai elegante baluri, la braţul celui mai adevărat cavaler, pe ritmul celor mai tandre acorduri.
Iar în final, a părăsit magazinul şi povestea din vis, în hainele şi bucuriile ei. Rochia a rămas, iar copila a plecat. Va aparţine altcuiva.

Emoţionantă întâmplare, deosebită rochie, împăcată copilă.

De ce-ai intrat, nefericito, doar ai ştiut cum o să fie…
-Pentru că, uneori, e de preferat să-ţi aminteşti un magazin şi o cabină, decât doar să îţi imaginezi cum ar putea fi ele.
Imaginaţia singură alimentează iluzii. Care nasc frustrări. Însă realitatea e cea care traduce mituri. Şi te ajută să nu umbli dezbrăcat, doar fiindcă nu poţi umbla în rochia din vitrină.
Şi uneori, vitrina pune rochia în valoare. De multe ori, e vorba de context.
Şi a ajuns acasă. Nici măcar cu o pereche ruptă de blugi în bagaj. Căci acolo purta altceva.

…ca niciodată.

p.s. Şi v-aş mai spune-o povestioară. Cu o copilă şi îngheţata preferată. Dar nu mai ştiu aroma…

De câteva zile mă bântuie tot felul de gânduri în legătură cu singurătatea omului, şi mai ales, a mea personală.
Mă întrebam unde începe şi unde se termină. Sau , mai ales, când se preschimbă. Şi în ce te transformă.
Singurătatea mea s-a născut o dată cu mine. Sunt singură la părinţi.

La fel de singură voi fi şi în momentul trecerii, căci atât trauma naşterii, cât şi cea a morţii e neîmpărtăşită. E trăită strict individual.

Sunt singură în rugăciune.

Şi sunt singură în visele mele. (V-aţi putea imagina un om gelos pe visele celuilalt? da, există şi aşa ceva..)

Câteodată, îmi savurez starea asta. Iar puţini sunt cei care înţeleg.

De multe ori sunt singură între oameni. De multe ori m-am trezit singură într-o poveste. De orice fel ar fi ea. Şi, am înţeles, că mediul e doar un prilej de trecere a timpului, iar în final doar eu îmi voi rămâne.

Iar când mediul vibrează a viaţă şi sentimentul de singurătate e anulat, cu siguranţă, e mama prin preajmă.

Şi cu riscul de a depăşi cotele naivităţii absolute, afirm că există, cumva, posibilitatea de a lărgi acest cerc. Că Moş Crăciun există. Şi că m-am răzgândit, iar basmele nu mint.

Dovadă îmi stă o bluză uitată la mine pe pat. Intenţionat. Albastră.

Având în vedere că am revenit la faza de căutat imagini cu inimioare şi norişori pufoşi pe flickr, am încercat să mă abţin de la posturi însiropate excesiv, că nu voiam să dăm toţi în diabet.

S-au încheiat Olimpiadele. Am câştigat recunoştinţă veşnică şi experienţă, mulţi prieteni şi o DIPLOMĂ la concursul de bloguri. Foarte tare, frate! Mai multe impresii culese şi alese, găsiţi aici. Iar în altă ordine de idei, probabil premiul cel mare l-a primit copila blondă. Păcat că nu l-a putut duce acasă…

Dar niciodată nu a obţinut uşor nimic, aşa că detaliile tehnice nu vor ştirbi din bucuria momentului.

Iar nopţile cu insomnii şi răutăţile invidioşilor apropiaţi vor avea doar efect de potenţare a fluturaşilor agitaţi.

Mă opresc aici, că excesul de zahăr dăunează grav sănătăţii. Celei mintale.
Iar bucuria unora dăunează şi celor din jur. Păcat.

I once fell in love with you

Just because the sky turned from gray

Into blue

It was a good friday

The streets were open and empty

No more passion play

On st. Nicholas avenue

I believe in st. Nicholas

It’s a different type of santa claus

nu spun de unde am luat cuvintele astea. pentru ca sunt doare ale noastre. ale lui si ale mele.

Cred că am un al şaselea simţ. O spun cu toată modestia. Şi tristeţea pe care v-o puteţi imagina.
Prevăd cursul tulburat al unor întâmplări. Şi citesc viitoruri apropiate din relatări subiective.
Din păcate nu îmi pot exprima deschis intuiţiile. Pentru că de multe ori ar strica dispoziţia celor implicaţi. Aşa că prefer să oftez în sinea mea şi …atât.

Nu înseamnă că şi înţeleg ceea ce se întâmplă. Doar mă supăr şi aştept să treacă. (Un fost prieten mi-a replicat odată, cu iz de repros, da’ ce te superi, dragă, că doar ştiai că nu o să ne vedem?) Între timp, mi-a trecut bâzdâcul, ba chiar înclin să-i dau omului dreptate. Doar că, pe vremea aia, mai întâi simţeam si doar apoi gândeam. Un “apoi” cu delay idiot exagerat. Şi nici măcar nu eram blondă pe atunci. :p

Încă nu mi-am pierdut darul minunat. Aseară, aflându-mă într-o cumpănă, în ghilimele, întorceam pe faţă şi pe dos situaţia căcăcioasă. Împreună cu mama. Până când am mărturisit teama cea mai mare. Pentru că o situaţie căcăcioasă nu are niciodată doar două feţe. Parcă i-aş fi povestit ce urma să se întâmple!

Şi culmea, vă puteţi imagina superlativul de la căcăcios?! eu l-am visat azi-noapte…

P.S. Cred că trebuie să îi spui celuilalt doar atât cât îl bănuieşti că capabil să priceapă.