Singur sunt de când mă ştiu

De câteva zile mă bântuie tot felul de gânduri în legătură cu singurătatea omului, şi mai ales, a mea personală.
Mă întrebam unde începe şi unde se termină. Sau , mai ales, când se preschimbă. Şi în ce te transformă.
Singurătatea mea s-a născut o dată cu mine. Sunt singură la părinţi.

La fel de singură voi fi şi în momentul trecerii, căci atât trauma naşterii, cât şi cea a morţii e neîmpărtăşită. E trăită strict individual.

Sunt singură în rugăciune.

Şi sunt singură în visele mele. (V-aţi putea imagina un om gelos pe visele celuilalt? da, există şi aşa ceva..)

Câteodată, îmi savurez starea asta. Iar puţini sunt cei care înţeleg.

De multe ori sunt singură între oameni. De multe ori m-am trezit singură într-o poveste. De orice fel ar fi ea. Şi, am înţeles, că mediul e doar un prilej de trecere a timpului, iar în final doar eu îmi voi rămâne.

Iar când mediul vibrează a viaţă şi sentimentul de singurătate e anulat, cu siguranţă, e mama prin preajmă.

Şi cu riscul de a depăşi cotele naivităţii absolute, afirm că există, cumva, posibilitatea de a lărgi acest cerc. Că Moş Crăciun există. Şi că m-am răzgândit, iar basmele nu mint.

Dovadă îmi stă o bluză uitată la mine pe pat. Intenţionat. Albastră.

Articolul anterior

Să acceptăm eşecurile

Articolul următor

Sensibilitatea are şi gen masculin

  1. Rox

    mai gandeste-te o data..daca ai fi singura in rugaciune, atunci n-ai mai fi avut ce sa-mi pove azi 😉

    0
  2. o blonda cazuta... pe ganduri

    true true true 😀

    dar ma refeream la punctul din care pleaca impulsul rugaciunii, adica eu. si nu destinatia lui. pentru ca am certitudinea ca rugaciunile ne sunt ascultate. Si ca norocul, nu toate indeplinite. Dar cele importante ajung sa se materializeze. Chiar daca trebuie sa astepti. Vezi tu, si fetele bune ajung unde vor 😉

    0
  3. DeA

    SIngura?HHMMMM…IO nu prea cred 🙂

    0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 155 queries in 0.186 s