E bine să primeşti din când în când confirmări că felul în care ai gândit o treabă e cel corect. Cel aducător de linişti. Sau neproducător de nelinişti.
Dar e, totodată, şi brutal impactul cu realitatea care ţi-a determinat alegerea. Parcă e mai dulce norişorul de puf pe care îţi permiţi să pluteşti la 5cm de pământ.
Mulţi mă enervează zilele astea. Aş spune “toţi”, dar puţinele excepţii îmi împiedică degeţelele în direcţia aceea pe taste.
Mă enervează colegii ăia care au aterizat din gimnaziu direct în facultate. Problema e că în ziua de astăzi, calitatea de student e comercializată ca superofertă la reducerile de sezon, fără a exista un criteriu pentru a o obţine. Iar dacă rămâne în plus, “pe gratis”, că oricum “dă bine”.
Nu mai pot auzi fraze de genul “nici eu nu sunt de acord, dar…”.
Nu mai pot vedea cum unii tac şi înghit căcatul cu zâmbetul pe buze.
Nu mai pot auzi de fete care îşi aruncă pe esofag în jos impulsul de a-l trimite la origini pe nenorocitul mincinos, scuipând false scuze pentru a mai ieşi o dată la film. Parcă li se prinde curajul cu lipici de corzile vocale şi, în loc să li se asfixieze iubirea de netrebnic, îşi iau rânjetul cu aromă de miere expirată şi-şi oferă inima pe tavă. Riscantă operaţiune. Nefericite prostuţe.
Mă enervează cei care cred că au dreptul să-şi bată joc, dar şi mai rău cei care le permit acestora să respire. Sau le ascultă vorbele pe “laudspeaker” la mobil. La şedinţele alea cu prezenţa obligatorie. Obligatorie aşteptarea preafericiţilor mai mari în funcţii.
În viaţa asta, numai să mori e “musai”, în rest, puteţi face ca mine. Vă ridicaţi şi vă duceţi. Şi nu înghiţiţi decât dacă papilele gustative dau verde. Fiindcă şi gustul se adaptează. Iar încet-încet, intoxicaţia cu mizerii sociale se poate croniciza.
Hrăniţi-vă cu iluzii împachetate frumos şi prinse cu fontă. Dar să plângeţi la volum mic atunci când veţi descoperi conţinutul. Eu n-am de ce sa pup în fundul nimănui. Oricât de parfumat şi uns cu alifii ar fi.
Eu îmi construiesc o bază de date. Una care îmi va folosi mie ca om, ca femeie, fiică şi mamă. Soţie şi nepoată. Apoi ca prietenă şi medic. Una care îmi va folosi să judec orice indicaţie terapeutică semnată de vreun mare doctor specialist. Unele pot determina să te umfle râsul, altele, după caz, plânsul. Ăsta din urmă, la înmormântări, de obicei.
Şi o să-mi consum energia strict în direcţia dorită, nu în cea impusă. Mai bine dorm pentru mine, decât să transpir pentru alţii.
