Dacă ar fi fost carte, ar fi fost recenzie. Aşa … e review 🙂
Categoria: o blonda in lume (Pagina 23 din 33)
Sunt în Cluj câteva zile, cu pedodonţia după mine, că studentului îi şade bine cu ştiinţa şi blondelor, cu drumurile. Când se combină, nu tre’ să dea cu resturi prin toamnă. Aşa că ne dăm silinţa. Dormim orele de frumuseţe, mâncăm tot din farfurie, să nu dăm motive universului să nu ursească vreo figură faină la examenul de săptămâna viitoare.
În fine, ideea era alta.Ştiţi Music Pub-ul din Cluj? Ăsta era un fel de local – pe vremea studenţiei mele :P- unde am intrat de vreo două ori şi m-am jurat că never again. Nu mă încadram în target, ca să mă exprim finuţ. Dar după ce am salivat vreo jumătate de oră pe blogul lui Adi Hădean (dacă n-aţi luat micul dejun sau n-aveţi o alună ca premiu de consolare, nu vă recomand să faceţi click, eu v-am zis, să nu ziceţi după aia…) am hotărât că în seara asta tre’ să fac o verificare, dacă oamenii ăştia chiar există sau s-au inventat pe net.
Rezultatele cercetării: pozitive. Groaznic de pozitive, că am mâncat “o” bunătate de “ceapă”, cum zic ei, adicătelea un fel de sandwich din lipie, cu chipsuri şi sos irish. Da’ sandwichul ăsta e cu fentă, că e unul cât mai multe, cum să zic… Adică, mănânci, domne!
Şi aşa să vă imaginaţi, că am mâncat ca un copil cuminte tot din farfurie! (Bine, am primit şi niţel ajutor, dar neglijabil aş zice).
Treaba e că mi-a picat bine. Şi masa, dar şi compania. L-am cunoscut şi pe Andrei Crivăţ, care e genul de personaj mai simpatic în realitate decât pe net. Am povestit de toate, de la viermi în farfurii până la chirurgie pe creier, complicăciuni, ce mai… Şi dacă tot s-au încins poveştile şi poftele, ne-om vedea şi mâine, pe sară, tot acolo. Irish&Music Club. Şi dacă mai apăreţi careva, să n-aveţi pretenţia să-mi împart porţia cu voi 😉
*poza e făcută la mine în farfurie, de Adi
-> Sibiu, strada Tribunei
fără photoshop, promit. Şi habar n-am de câte ori oi fi trecut pe-acolo până aseară, când am şi văzut ce scrie. E grozav cum descopăr, de fiecare dată când mă plimb prin Sibiu, colţuri din astea uitate de timp şi trecători. Cum descopăr că adesea privim, dar nu vedem, că auzim, dar nu ascultăm. Iar colţurile astea sunt micile dovezi. Poate ar trebui să trecem şi să ne oprim mai des. Ca să ne fie trecerea frumoasă.
Oare ideea e a unui domn sau a unei doamne?
Later edit: mulţumesc frumos pentru ajutor, aşa am descoperit şi sursa ideii, Mircea Nicolae, via.
Dada, tot despre weekend-ul la Paris e vorba. Doar că mai puţin după ochi de turist, suflet de copilă sau obiective bifate… Nu vreau să vă zic ce găsiţi în orice ghid cu poze colorate.
1. Bicicletele astea! Erau puse acolo în folosul comunităţii pariziene, iar astfel de “parcări” de biciclete erau peste tot împrăştiate în Paris. Şi, repet, nu erau bunuri personale ale cetăţenilor, ci erau biciclete -ca autobuzele. Se putea transporta toată lumea. Doar că pe rând.. :p Întrebare: credeţi că românii s-ar abţine să le ia acasă?
Ştiaţi că uşoara depresie a proaspetei mame e încadrată la “fiziologic”? Cred şi eu, că doar te trezeşti cu pruncul, de abia ştii de unde să-l apuci să nu-i rupi ceva şi, pe deasupra, mai ţi-e şi un drag de te topeşti, încât îţi dai seama că nu mai ai ce face cu el, ai intrat în horă, tre’ să joci. De fapt, să-l creşti.
E ciudat cum zilele însorite atrag după ele furtuni, cum viaţa atrage moartea şi omul, suferinţa.
Şi-mi amintesc de majoratul meu, un chef memorabil, cu vreo 80 de invitaţi, care m-a lăsat într-o baltă de bere cleioasă şi tristeţe plouată. Sau de admiterea la facultate, care m-a trimis în ceea ce a fost cea mai nereuşită vacanţă la mare, dintotdeauna. Şi de orice episod din ăsta de evadare – banchet, revelioane, nunţi- care m-au aruncat în melancolia după o bucurie consumată, ca dorul după alunele din castron.
Probabil că expresia “pregătit sufleteşte” e mai complexă decât la prima vedere. Când e la propria simţire. Că te tot gândeşti, cum o să fie, ce rochie să-ţi iei şi cum să asortezi dresul, de parcă mai contează pentru cine-ajunge pân’ acolo. Ba îţi mai ţeşi scenarii cu mintea îmbibată de hormoni ai fericirii programate sau te auzi râzând isteţ, chiar dacă ştii că nu prea-ţi iese.
Şi da, cred că e normal să ne simţim aşa. Fiindcă orice eveniment frumos, programat în viitor are darul de a te scoate din stări tâmpite şi de a-ţi ocupa creierii în situaţii. Când ai nervi în trafic. Sau te plictiseşti la cursuri. Sau ţi-e dor de el… Şi după ce s-au consumat, parcă s-a înregistrat o pierdere. Ca o lumânare stinsă. Ca o păpădie fără puf. Ca un cărbune de chibrit.
Revenirea la rutina arhi-cunoscută e bucurie doar când te-ai săturat de vacanţă. Sau de petrecere. Şi atunci, e cu dus şi-ntors toată “starea vremii”. Că mai bine o revenire grea, decât o petrecere ratată. Sau o vacantă urâtă. Dar tot nu mă consolează. Şi mai mi-e dor şi de mama, pe deasupra. Şi vine sesiunea, de parcă n-ar mai fi fost o dată anu’ ăsta. :p
Nu ştiu, sunt singura care păţeşte asta?
Eu am terminat Brukenthal-ul din Sibiu (liceu cu predare în limba germană) şi am avut câţiva colegi care au plecat în Germania cu bursă. Figura nu era să fii tu vreun deştept, olimpic sau cu moţ în frunte, ci să îţi doreşti. Şi lumea s-a luat, de s-a dus. Iar unii s-au întors mai devreme. Cu coada între picioare şi facturile telefonice, cu mama de acasă, pocnite de atâta jale. Ceilalţi, cu accent rârâit şi un lapsus permanent la ora de română.
Îmi amintesc printr-a şasea, cum ne întrebau nemţii (eram într-o excursie la ei) dacă avem maşini de spălat, frigidere şi cablu TV. Dar mai ştiu şi cât de ciudată păream la 13 ani că mergeam la şcoală nefardată. Sau că nu mă pupasem cu nici un băiat.
Cele mai multe poveşti despre experienţa unui român în străinătate le ştiu de la Titi. Şi cele mai frumoase, pot zice. Din vremea liceului. În rest, vremea facultăţii a adus alte impresii, din partea unor copii plecaţi în căutarea visului american. Voiau să cucerească fără a şti mai întâi ce. Se hrăneau din imaginea unui studiu în Occident şi gaura covrigului de la cantină. Că adesea, ăsta era regimul…
Titlul e numele unei noi platforme unde studenţii români plecaţi la studii sunt invitaţi să interacţioneze, să reia contactul cu identitatea. Ideea mi se pare bine-venită, întrucât ştiu că apartenenţa la un grup şi comunicarea cu alţii asemeni ţie ridică moraluri de sub vânturile vestului. Şi ca să vă distraţi puţin, aruncaţi un ochi şi la ghidul studentului :))
Personal, ideea de străinătate m-a părăsit subit, când am înţeles că în viaţă sunt lucruri importante şi restul. Din liceu n-am vrut să cedez nici o clipă, pentru că trăiam într-o conştientizare a stării de foarte bine, iar de facultate vorbim când ea va fi istorie.Că vedeţi că stabilitatea nu e principala mea calitate!
