Prima încercare mai de soi, care să implice pe mine şi pe aragaz, concomitent. Şi prima dincolo de sandwich, ou fiert şi mămăligă.
Pentru comenzi, apelaţi la raţiunea dv! Gândiţi-vă bine 😉
Categoria: Micile bucurii ale zilei (Pagina 12 din 15)
Acuma, eu ştiu că Vama e o trupă care abia după ce s-a născut, s-a şi ridicat în fundic, ulterior luându-o la goană prin muzica mioritică şi părul de pe mâinile noastre. Dada, ăla care încă se zbârleşte de fiecare dată când îmi cântă în maşină secunda aia din melodia mea preferată de pe ultimul album.
Ştiu că iniţial era Vama Veche, care s-a împărţit matematic în Vama şi Trupa Veche. Dar mai ştiu că la un nivel de deducţie logică, o continuare simbolică a trupei se găseşte în hainele actualei trupe Vama. De ce? Nici n-am chef să mă gândesc, probabil datorită lui Tudor Chirilă, care e sufletul şi vocea proiectului.
Bun, vă ziceam ieri de concertul de joia asta din Becker Brau, hai să dăm şi biletele! Povestiţi prima amintire a voastră legată de Vama/Vama Veche; autorul celei mai mişto relatări merge la concert. Juriul? Eu, în principiu. Iar prealeşinatele pubere topite după Tudor şi genele lui sucite :p nu au prioritate. Ştiu-ştiu, nu am inimă. Şi staţi liniştite, mi s-a mai spus 😀
Prima mea amintire? E legată de Pasărea Colibri, deci nu prea are farmec să povestesc. Vă las pe voi 😉 Dacă nu aveţi chef în comentariu, scrieţi la voi pe blog, just let me know.
Concursul ţine 48 de ceasuri. Iu du ză met.
Nu ştiu cât de eco sunteţi voi, frumoşilor, da’ eu ştiu sigur că sunt mai mult nu decât da.
Adică, laptopul meu merge non-stop, boxele primesc curent indiferent dacă le folosesc sau am căştile, toate veiozele îmi zac în priză (am o grămadă din ambele) şi nu-mi place să opresc apa până mă săpunesc la duş (mi se face frig rău). Faptul că nu arunc biletul de autobuz pe jos şi-l transport până la cel mai apropiat coş de gunoi nu mă face deloc eco. Asta e ceva normal. Nici faptul că îmi duc gunoiul legat şi îl arunc pe ţeavă nu spală din păcate. Pentru că e la fel de normal, chiar dacă, din ce în ce mai rar.
// [ Am un scurt episod de relatat, cam de pe la începuturile mele în capitală: eram la metrou, eu ieşeam, o tanti intra. Înfige cartela în aparatul ăla, se învârte bariera, trece în grabă, pe cartela cu contul golit o aruncă pe jos. Că doar până la coşul de gunoi nici nu mai erau doi paşi la dreapta! În fine, întâmplarea face că dau un fel de nas-în-nas cu individa, observ neinspiratul incident şi îi “arăt” doamnei, cu cea mai suavă dintre vocile de la purtător, că i-a scăpat ceva din portmoneu. (portmoneul îl avea în mână, iar eu îl aveam ca pretext să o fac să se uite după “scăpare”) Ceea ce a şi făcut şi a dat să plece mai departe, că doar îi cădeau din grade dacă executa gestuldar am insistat, păstrând tonul îngrijorat pentru bunurile dânsei. Mizeriile şi sălbăticia, mai exact, dar îngrijorarea era de oscar. Un enervant de oscar. Bun, se apleacă, ridică bucata de hârtie şi ce credeţi că se întâmplă de aici? Eu, fericită că am contribuit la sensibilizarea poporului faţă de bunul simţ civic şi igienic (mă rog, impresii…), dau să ies, dar mă mai uit o dată după doamna cu cartela. Care doamna se rula cu scările, în timp ce cartela zăcea călcată în picioare de alţi trecători. Frumos. ] //
În afara episoadelor cu final de tragi-comedie, în care încerc să mă dau deşteaptă în public, în principiu, încerc să schimb câte ceva: am grijă să nu las lumina aprinsă aiuria (cineva râdea spunându-mi că pe asta o fac ca să fiu eco, da’ eco- de la economie :p). Am dus bateriile terminate la un punct de colectare. Am un prăjitor de pâine stricat, pe care nu-l arunc la ghenă (deocamdată e pe post de bibelou). Opresc apa când mă spăl pe dinţi. :p Dar cea mai de valoare realizare constă în brăduţii noştri de Crăciun: unul de plastic veritabil (mai frumos ca în reviste) şi altul din crengi de brad adevărat, cu miros şi ace pe covor, prinse cu sârmă şi băgate într-un ghiveci. Crengile aka resturile de la răposaţii brazi voinici.
De fapt, voiam să vă dau o veste bună, deşeurile vecinilor mei :p au dispărut, iar decorul de prin copaci, la fel. Noroc cu vântul ăsta… că poporu’ nu prea mai are speranţe.
fara dureri de cap si greturi prea mari. Sa curga cafelele si limonadele. Sau cu ce ne dregem? nu mai bine o luam de la capat? 😉
Trei zile si trei nopti, ca-n basme!
Dar eu tocmai m-am trezit şi încă am ochii umflaţi. Asta face o noapte pierdută şi zadarnic compensată cu un somn până la amiaz. Ai mei îs leşinaţi de foame, dar m-au aşteptat, să dăm iama împreună 🙂 O să halesc două prăjituri în loc de aperitiv şi mama o să mă certe, asta ştiu deja :p dar niciodată nu am înţeles de ce trebuie să aşteptăm preţ de un prânz copios şi prelungit, până să ajungem la partea cea mai importantă: prăjiturile. Aşa că, eu mă sacrific, încep prin arderea etapelor, îmi cer iertare (mama se supără de fiecare dată şi toate femeile din casă se pun cu gura pe mine. Cred că numa’ tata mă înţelege :p), după care mă sacrific în continuare cu friptane şi alte cele. Blondele ştiu ce vor, domne.
Primiţi cu colinda?
Sau doar aţi fost să colindaţi pe alţii, şmeeeecherilor! Ştiu, se face mizerie în casă şi rişti să rămâi fără prăjituri. De aceea, rar i-am înjurat pe profii ăia care nu ne primeau de colindat. Pentru că după ce ieşeam de la ei, cârcoteam mai rău ca la Prima. Adică, rar îi înjuram din motivul ăsta. De obicei, găseam altele. :p Şi, binînţeles, întotdeauna pe la spate.
Colindătorii vin, sunt gălăgioşi şi mulţi. Ştiu că precis se găseşte unu’ să se descalţe, acţiune transmisibilă ca ciuma în turmă. Asta nu e bine deloc. Că pute. Da’ nici alternativa nu e plăcută. Pentru aspiratorul tău şi nervii mamei. Apoi mai vor să facă şi pişu, invadează baia. Iar mereu se găseşte câte unul care să bea doar lapte cu miere, că aşa l-a învăţat pe el mă-sa. Sau unu’ care să vrea şerveţele cu 2 straturi, că ălea cu trei îi provoacă alergie. Şi dacă ai norocul să posezi atâtea scaune în casă, cât să-i cazezi pe toţi, precis n-ai atâta cuier, cât să le agăţi toate hainele. Şi apoi vine partea cu hrănitul. Prăjituri şi să curgă vinul. Indiferent pe la câte case au mai fost, condiţia de colindător e echivalentă cu setea acută. Tu ca gazdă eşti mult prea ocupat să întrebi pe fiecare ce culoare să-i torni în pahar şi ce prăjitură să-i bagi pe sub nas, ca să mai prinzi vreo glumă din repertoriul de sezon. Şi dacă ai norocul să nu se spargă nimic, să nu se răstoarne – accidental, evident – nici un recipient plin cu lichid (căci numai alea se răstoarnă, este o lege!) te hotărăşti să te alipeşti la gaşca gălăgioşilor flămânzi şi să-ţi vezi răzbunarea cu ochii la următoarea gazdă! Mai deschide uşa, creştine…
LE: Şi tata m-a certat. Sunt singură pe lume… :p
