Categoria: din Regatul Majestăţii Sale (Pagina 3 din 13)

Naşterea, în UK

nastere

Majoritatea naşterilor în Marea Britanie se întâmplă natural şi vaginal. Moaşa e omul de bază din partea staff-ului medical. A mea a zis că atunci când a început ea să lucreze, acum vreo 20 de ani, cezarienele erau foarte rare, nu sărea lumea aşa rapid cu bisturiul. Adică, vreo 10% dintre naşteri deveneau cezariene. Acum, vreo 25%. Spunea că procentul e foarte ridicat şi că se străduiesc să îl reducă.

Aşadar, se întâmplă cam în felul următor, ai 2 opţiuni:

Continuare

Sunt românii din UK mai fericiți decât cei din România?

Zilele trecute, cineva posta această întrebare pe facebook, pe un grup cu români în UK:

romani in uk1

Mi s-a părut foarte bună întrebarea, mai ales fiindcă se referă la ceva de care atât de mulți se feresc să vorbească: FERICIREA.

Știți, sunt de azi-mâine 4 ani în UK. Sunt cu iubitul meu, singurul și puternicul motiv care m-a adus aici. Că nu muream nici de foame, nici de frig, doar de dorul lui muream… Și, de fiecare dată când cineva mă întreabă dacă mă mai întorc în România, e automat acolo o întrebare despre câți bani câștig, nu despre câte sărbători am pierdut. E despre ce mașină conduc, nu despre cât cheltui pe avioane.

Noi ne întoarcem acasă, le spun.

Daaa??? De ce???

Păi nu ne place.

Cum adică???

Nu ne place. Adică, nu suntem fericiți.

Și nu mă înțelegeți greșit, sunt cea mai fericită că îl am pe el aproape, că nu mă bate săptămânal 😛 și că mi-a ieșit treaba asta cu iubirea mult mai bine decât dacă aș fi plănuit. Sunt mega fericită că am avut curajul să risc, că am lăsat toată viața mea, am reinventat o altă Mirună, mai câștigătoare, mai iubită, mai vie. Dar, împreună, nu suntem fericiți. Nu ne găsim locul, deși avem job-uri stabile. Nu ne place mâncarea, deși frecventăm restaurantele cele mai bune. Nu ne plac oamenii, deși nu ne învârtim în cercuri primitive.

Da, câștig mai mulți bani decât probabil 90% dintre colegii mei rămași acasă. Precis și muncesc mult mai mult decât ei. Da, îmi permit să-mi cumpăr o limuzină de lux și, cu toate astea, conduc o mașină care valorează mai puțin decât chiria noastră pe-o lună.

Da, Anglia a venit și cu avantaje. Am crescut mult și am învățat o grămadă. Inclusiv să gătesc bine 😉 Soțule, depui mărturie! Pe parte profesională, îmi place fiecare zi și nu-mi e greu să mă trezesc dimineața. Pe parte personală, îmi place și mai mult: sunt împreună cu iubirea vieții mele, zilele ne sunt pline și vii. Însă mai este o parte, cea socială. Unde, parcă nu existăm pe o hartă a lumii… Deși, tot mai avem câte-un prieten bun pe aici, pe colo, prin punctele esențiale. Însă familia nu poate fi înlocuită cu nimeni altcineva. Iar tot liniară e viața noastră.

Culmea este că majoritatea răspunsurilor date de români era pe același ton: suntem mulțumiți, ne permitem concedii în Spania, dar… fericiți? Parcă nici chiar așa.

romani in uk

Alte răspunsuri ale românilor din UK:

Alex: niciodată nu te vei simti ca acasa si cat de dura ar fi fost viata acasa iti lipsesc momentele petrecute cu cei dragi! 😉

Cristina: esti fericit daxa ai pe cineva drag cu tine dar nu vei fi niciodata 100% fara familie lasata in urma in tara

Daniela: Eu da, asta pentru ca am langa mine persoanele cele mai importante pentru mine ! De distrat, avem si aici unde !!!

Iuliana: Cred ca fericirea are si ea un pret, fie ca o traim aici fie ca acasa.Nu poti fii pe deplin fericit cand ai lasat acasa familia , prietenii etc.Aici suntem impliniti dar nu pe deplin fericiti.

Lavinia:  Nimeni nu este fericit departe de casa si de familie. Nicaieri nu e mai bine ca acasa.

Sorin: pentru majoritatea asta e fericirea. haha, ce fraier e ala, si eu am BMW. din Romania a emigrat cu preponderenta pleava sau elita. p-aia nu ii vezi aici. foarte putini de mijloc, cu aspiratii de dezvoltare ca individ si cu idei de integrare. cei mai multi inca isi fac socoteli cat au castigat saptamana trecuta in lei.

Cezar:  și eu când am venit în UK am venit pe un post de necalificat la betoane. Și datorita ambiției am fost promovat pana la funcția de inginer, pe un salariu ” de neam prost ” -adică foarte mare. Am familia aici, am adus și multi prieteni. Asa și? Părerea.mea sincera sincera este ca prietenii mei de acasă sunt mai fericiți decât cei pe care i-am carat eu aici. Sistemul asta bine pus la punct cu thank you,sorry, please etc. Și faptul ca efectiv nu am unde sa ma pish. Și dacă ma mai prinde pisarea în trafic și mai rău. Ma simt un roboțel sincer…Totul e atât de previzibil repetitiv și tot asa. Un om plin de viata simte nevoia sa se aranjeze zilnic, sa iasă peste tot, sa vorbească etc etc. Aici oamenii își pierd aceste calități și se închid în ei. Multi devin falși și foarte falși. Asta e ceea ce vad eu.

 

 

Eu: Într-o zi, ne întoarcem acasă. Poftim, negru pe alb.

Englezul de bună credinţă, consumator TV de meserie

Astăzi am avut o pacientă care m-a întrebat de unde sunt. Şi când i-am zis că din România, ea a zâmbit lung, iar eu i-am spus că ştiu că suntem faimoşi la TV zilele astea. Atunci i s-au umplut ochii de lacrimi – era o bunicuţă- şi

mi-a zis că ei îi e foarte milă de noi. M-a întrebat dacă ce arată la TV (a menţionat ţiganii, dar cu juma’ de gură) e adevărat sau dacă sunt actori. I-am zis că n-am TV, deci habar nu am, dar cred că e adevărat. După care mi-a zis că ei tot îi e milă şi că ne-ar aduce pe toţi în Anglia să ne dea de mâncare.

Poftim?

Să ne dea de mâncare, cu ochii în lacrimi şi inima bună. O, ishtenem, dar ce arată ăştia la TV pe-aici??? Săriţi de-mi cumpăraţi unul, ca măcar opinia publică locală s-o putem salva!

Worth_Watching

foto

Happy AfterChristmas!

Cum a fost? Sarmalele bune? Cozonacii pufoşi? Bradul mirositor, moşul bogat, copiii acasă? Sper că nu aţi ajuns pe la urgenţe, cu spălături gastrice sau supradoză de colebil. Noi n-am fost în categorie de risc, oricum nu de la ouăle mele umplute. Cine le-a gustat n-a mai cerut a doua oară :))))

IMG_5094

După asta, a urmat ciorba de burtă (de care musafira nici nu s-a atins, sincer, cred că i-a fost teamă :))) urmată de curcanul proaspăt scos din cuptor – care ar fi fost şi mai bun dacă n-aş fi mâncat atâta somon crud înainte- şi piesa de rezistenţă, un tiramisu home made, nu de mine evident!)

În rest, sunt sigură că vă e bine oirunde aţi fi. Sau sper cel puţin, deşi nu rareori mă gândesc la cei care se nimeresc pe-acia într-o plictiseală de sărbători, în singurătate şi uneori lacrimi.

Aşa că-mi înfrânez orice impuls de a scrie cât de minunate au fost cele 3 ore ale noastre, cât succes a înregistrat sushi în faţa vinetelor mele şi cât de mult îl iubesc pe el. Şi cum el cu siguranţă este una dintre binecuvântările pe care le-am primit în viaţa asta.

În ziua de Crăciun, am fost la biserica românilor din Leeds. E o biserică doar a noastră acum, iar în jurul ei gravitează o comunitate destul de mare. Eu nu prea cunosc lumea şi nici ea pe mine, dar mă impresionează de fiecare dată cum se organizează ei acolo într-un spirit românesc şi creştinesc şi social. M-am dus fiindcă auzisem că e un concert de colinde şi tare mi-era dor de trei păstori live. Colindele au fost cântate de copiii celor prezenţi şi au fost mai minunaţi decât vă puteţi imagina. Într-o biserică pe care am făcut-o a noastră, pe un pământ care ne acceptă cu împrumut, ne amintim mereu cine suntem, de unde venim şi înspre cine se îndreaptă gândurile noastre.

Iar momentul colindelor a fost precedat de un “Tatăl nostru” rostit tot de copii. Atât de frumos au spus rugăciunea, că mi se umplu ochii de lacrimi doar când îmi amintesc.

(În spatele meu, auzeam o familie cu doi copii, care vorbeau engleză. Copiii, zic. Engleză. Încercam să nu aud, că eram în biserică, da’ na. Apoi a venit o doamnă care strângea copiii în faţă, îi aduna pentru momentul rugăciunii. I-a chemat şi pe ăştia micii, din spatele meu. Când s-a auzit un tată cum spunea: îmi pare rău, dar ei nu

ştiu Tatăl nostru şi, de fapt, nici româneşte nu vorbesc. Scuze…)

Şi pentru un moment, am fost cea mai tristă fată din lume în ziua de Crăciun. Pentru copiii ăia şi pentru sufletul lor. Pentru înţelegerea părinţilor care au ales să le spună poveşti de noapte bună pruncilor lor într-o limbă străină decât cea în care simt ei, care au ales să le spună cuvinte de alint într-o altă limbă decât cea în care se iubesc între ei. Cum se poate simţi un copil în aşa o casă mi-e frică să-mi imaginez… Practic creşte într-o casă de străini. Fiindcă niciodată nu le va vorbi limba părinţilor.

La finalul slujbei, preotul a zis să nu uităm că Crăciunul nu e despre cadouri (deşi nu văd care e păcatul în bucuria de a dărui sau a primi) şi nici despre familie. Deşi îi înţeleg dreptatea, nu ştiu cum îşi petrecea dânsul Crăciunurile pe la 5 ani şi am fost cumva tristă şi pentru el.

În încheiere, vă spun că mă mai despart fix 4 ore de muncă pe plantaţie, după care avion cu motor scrie pe mine! Abia aştept!!! Happy AfterChristmas* 😉

christmasscaletop

*(cum zicea Oana)

foto 1- arhiva personală şi proaspătă, 2

Later edit: nu ştiu de ce, pe iPhone şi iPad, prima poză se vede sucită.

Cum a fost la Andre Rieu la concert

Mai întâi să zic noroc că “a fost”, fiindcă era cât pe ce “să fie” fără noi. Niciodată nu ne mai facem planuri pentru vineri după-masa, deoarece niciodată nu ştii cum cade vreun nefericit în freză, pe care freză tocmai jumătate din noi tre’ s-o repare, de zici că s-au terminat medicii-n oraşu’ ăsta.

În fine, am ajuns. Cu nervi şi greutate (pe drum, am stat vreo 40 km în fundul unuia care mergea cu 10 mile/oră, am crezut că turbez! Cred că în ţara asta a autostrăzilor, depăşirea pe şosea cu o singură bandă pe sens nu se predă la şcoala de şoferi.).

Ne-am relaxat imediat, de parcă noi eram în concediu deja de-o săptămână. Surpriza de la intrare a fost -cum spuneam şi pe facebook- numărul mare de reprezentanţi ai vârstei a treia şi a patra. Aducea a secţia de geriatrie în zilele ei bune. Oameni în cărucioare cu rotile. Oameni care-au chelit deja de vreo 2 decenii. Bastoane, cârje şi proteze. Ba am văzut şi doi cu fir din ăla de oxigen pe la nas şi cu tubul în spinare. Unde m-ai adus, Miruno, evident, mi-am auzit nişte miştouri înainte de spectacol.

17

Fiindcă nu a fost doar un concert, ci un adevărat spectacol. Andre Rieu şi-a făcut intrarea ca întotdeauna, din public, cu pletele în vânt şi orchestra după el. Subţire şi degajat, tipul nu mai e demult doar un violonist, ci e şi un showman aşa cum i se spune lui Brenciu pe la noi. Comparaţia nu există, deci nu vă impacientaţi. Nivelul e cu totul altul. E şi comedian, şi actor, şi romantic, şi veşnic îndrăgostit de valsurile lui Strauss.

Cu mult umor Andre Rieu aseară. Ori aşa o fi în fiecare seară, habar n-am, e prima oară când îl văd. Însă nu numai a cântat la vioară, ci a şi spus glume şi poveşti. Prezenta fiecare melodie şi interacţiona cu publicul excepţional. Plus, jocuri de lumini, costume impecabile, tenori ca-n filme şi nişte expresii faciale incredibile. De zici că-i jucau şi trăsăturile pe acorduri de vioară.

Cele mai frumoase momente:

Înainte de Dunărea Albastră a zis că, de obicei, peste tot pe unde a fost în lume, la piesa asta lumea sare de pe scaune şi începe să valseze. Da’ mai ţineţi mine cum ziceam că media vârstei publicului era undeva pe la 60? Na, imaginaţi-vă octogenarii mei puşi la 4 ace, luându-şi consoartele la vals. Pentru unii sunt sigură că nu s-a mai întâmplat să danseze secolul ăsta, pentru alţii nu s-au mai întâmplat lucruri din pleistocen încoace. Doamne, cât erau de drăguţi. Am văzut un cuplu de bătrânei, care nu ştiu cum au primit dezlegare de la medic să părăsească patul, el era cu cârjele-ntr-o mână şi cu doamna, în cealaltă. Se ţineau în braţe pe ritm de Strauss. Şi erau fericiţi şi împreună. Iar atunci, acolo, pentru o clipă, am simţit că muzica a învins timpul şi biologia şi genunchii care se strică. Muzica i-a reconectat la cei care erau odată, fericiţi şi împreună şi atât.

Să m-aduci şi pe mine la 80 de ani la un concert din ăsta, i-am şoptit romantic. La care, normal, în loc să-mi răspundă mieros, mi-a zis că va fi cam greu să mergem la Rieu! Că na… (Bună gluma, prost momentul. Omul e din ’49, să-i dea Dumnezeu sănătate. Şi nouă tot aşa.)

Al doilea cel mai frumos moment a fost când a cântat fata asta din Africa de Sud, Kimmy Skota, o piesă dedicată lui Nelson Mandela: “My African Dream”. La final, i s-au alăturat alte două voci decât cele din clip, iar combinaţia a fost mult mai reuşită. Piele de găină peste toată pielea din sală. Ei i s-au umplut ochii de lacrimi şi nouă tot aşa.

Şi a mai fost un moment, pe care nu-l încadrez nicăieri, ci vi-l spun doar aşa (de teamă să nu-l uit când mi-or fi cerurile mai înnorate.), cum mi-a rămas mie în minte şi în suflet. A zis că uneori e întrebat de oameni cum de nu i se face dor de acasă a lui din Olanda, când călătoreşte atâta în jurul lumii. Şi a zis că normal , i se face şi lui dor, dar că şi-a dat seama cum datorită acestui “acasă” şi poate călători. Fiindcă ştii că ai un loc numit “acasă” unde te poţi întoarce oricând şi pământul te va primi, un loc unde toată lumea te cunoaşte. Că de asta poţi călători, fiindcă ai unde te întoarce.

Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din străinătate

Sau cum ne-a crescut asigurarea la maşină din vina altcuiva!

Să vă explic pentru mai multă claritate în text şi sens: în UK, îţi iei maşină în funcţie de asigurarea la maşină, fiindcă e foarte-foarte scumpă. Ceva în jurul a 2mii de lire/an. Normal, în funcţie de model, an de fabricaţie, motor, vârsta asiguratului şi (in)experienţa lui, precum şi în funcţie de istoria de incidente/accidente. Se asigură şoferul pe maşină. Adică, nu poţi conduce decât maşina ta, pe a vecinului nu, decât dacă te-a trecut pe poliţă. Femeile dentist -până nu demult- plăteau printre cele mai mici asigurări la maşină, între timp nu mai e chiar aşa. Nici cu femeile, nici cu dentiştii.

În fine, pe noi ne costă asigurarea aia obligatorie pe an cam jumătate din cât am dat în total pe maşină. Deci foarte mult oricum.

Prin vară, s-a nimerit una cu maşina în mine, eu pe stradă principală, stăteam şi-ntr-o coadă la semafor, ea venea de pe o secundară, toţi eram adormiţi de dimineaţă, era urât şi ploua şi ştiţi cum e, sau ba nu, nu ştiţi, că acolo de unde citiţi dv rândurile astea încă e cald şi soare. Femeia nu m-a văzut. Şi s-a oprit în mine. Ne-am speriat amândouă civilizat, am înjurat în gând, iar eu am sperat din suflet să nu ajung târziu la cabinet. Ne-am înţeles la asigurări, fără circ, fără oase rupte. Maşina mea era cam zgârtiată, nu-i nimic, am reparat-o pe asigurarea vinovatului, toate bune. Ba am mai şi primit maşină de înlocuire în cele 2 săptămâni cât a noastră a stat în service!

Nici o problemă până aici. Până când… vine înştiinţare că iar trebuie plătită  asigurarea, care ghici ciupercă, era mai crescută cu 400lire!!! opaaa. Ceva nu-i bine. Undeva e o greşeală.

Ba nu, s-avem pardon cum zice englezul, aici aşa se socoteşte. Carevasăzică nu se pune că eu n-am avut nici o vină că mă găseam la timpul şi momentul nepotrivit în locul cu pricina. Am făcut circ (în stil regal, desigur, adică ne-am exprimat profunda dezamăgire şi nemulţumire faţă de situaţia de faţă), drept pentru care am primit 100 de lire reducere la suprataxă! Uau, ce norocoşi suntem! În loc să extraplătim 400GBP, nu dăm decât 300 în plus. Pe lângă celelalte 15 sute sau cât… În afară de asta, am fost informaţi că foarte puţine alte companii ne-ar mai asigura maşina de acum încolo fiindcă a fost lovită şi reparată. Un pic uşa îndoită. Şi ciocănită îndoiala la loc. Şi vopsită. Un pic.

images

Aş putea scrie o carte: “killed by absurdity”. Musai să fie în engleză, să înţeleagă şi ei.

Aţi văzut filmul Elysium? Ştiţi cum vorbea ăla umanu’ cu ăla robotu-poliţist -degeaba! Exact aşa mă simt eu în ţara asta în mare parte a timpului.

foto

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 140 queries in 0.212 s