Eram într-o tabără de familie, la un exercițiu de conectare. Multe femei, fiecare a zis cum se simte, de ce a venit. Obosite, singure, neînțelese, știți.
Ultimul care a vorbit a fost un bărbat. A început să-i tremure bărbia și să-i curgă râuri pe obraji. A zis că tot ce simțim noi simt și ei. Doar că în secret.
Că uneori nici ei nu înțeleg, pentru că nu au cuvintele care să le traducă ceva atât de adânc. Și că nu știe ce-i cu lacrimile care ies din el ca din izvor.
Singurul lucru memorabil din Emily in Paris, pentru mine, e ăsta:
Vin multe lucruri bune spre tine.
Doar că fix când trebuie să le îndrept pe cele rele.
De ce vezi lucrurile albe sau negre?
Miros de pește pe taste. Pește și usturoi. Cu puțină lămâie. Dar usturoi. Nu mult, dar miroase de parc-aș fi decapitat tot usturoiul din lume.
Ai venit să-mi spui ceva.
Am avut o lună intensă, în care mi-au fiert creierii, n-am putut să dorm, am făcut sinuzită, cu niște dureri infernale de cap.
Trebuia să iau o hotărâre importantă și iar mă perpeleam între două variante. Asta e povestea vieții mele. Sunt gemeni. Tot timpul am fost doi. Unul căruia nu-i place să facă poze și altul care-și dorește albume de familie pe raft. Unul căruia îi place limba română, dar nu vrea să fie într-o clasă de fete exclusiv. Unul care nu știe și altul care nu știe mai tare. Unul cu cap, altul cu inimă. Mă opresc aici că v-ați prins.
Și-mi zice cineva să fac exercițiul părților.
Aș vrea ca oamenii care sunt lângă mine să știe, să simtă că împreună ne este bine. Că forța de acolo vine. Sar, când strigi. Sari, când strig. Mă bucur când ai o reușită. Și plâng, doar ca să nu plângi singur/ă.
