Update

Miros de pește pe taste. Pește și usturoi. Cu puțină lămâie. Dar usturoi. Nu mult, dar miroase de parc-aș fi decapitat tot usturoiul din lume.

Ai venit să-mi spui ceva.
N-am mai fost de mult pe aicia.
Prea mult.
Știu. Nu mă certa.

Închide ușa.
Gata.
E mai ușor așa.
Nimic nu se simte ușor zilele astea.
E iar greu?
Nu se mai termină.
Ești obosită?
Credeam că un pic să mai rezist și, gata, începe școala și mă liniștesc, dar viața râde de mine. În hohote râde.
Te cred.
Probleme noi, aceeași mirună.
Dar nu e nimic ce nu poți rezolva.
Dar ce mă enervezi când vorbești așa!
Pentru că știi că am dreptate?
M-am săturat să fie toate cheile la mine. Știi, uneori așa atârnă-n buzunare, că-ți trag pantalonii jos de pe tine. Și rămâi în curu’ gol prin viață.
Felicitări, ești foarte deșteaptă.
Nu râde de mine. Ieri m-am gândit la un titlu de carte.
Vrei să mi-l spui?
Nu. Mă tem și să-l văd scris cu litere.
Simt că oricum mi-l vei spune.
”Ziua în care o mamă n-a mai putut s-a terminat totul”. Cea mai scurtă carte din lume cu cel mai fericit final din câte s-au scris vreodată: Liniștea.
Un optimist ar zice că sună a început, chiar dacă de Apocalipsă.
Iar mă enervezi cu prostiile tale.
Caut picuri de optimism pentru tine, știi asta?
Nu o voi scrie niciodată. Ce zici de optimismul ăsta din mine?

Continuă.
Urmează o perioadă în care din nou mă voi pune pe invisible.
Cred că e bine.
Nu! Crezi că e ce am de făcut acum, dar știm amândouă ce căcat mare iese după.
Pe care tot noi îl vom strânge, stai liniștită.
Eu, dacă e să fim cinstite. Tu cine ești? O liniuță de dialog dintr-o carte pe care nu o voi scrie niciodată.
Mi-a fost dor de tine.
Și mie.

Image by Iren from Pixabay