Singurul lucru memorabil din Emily in Paris, pentru mine, e ăsta:
”Nu sunt o victimă. Am muncit pentru tot ce am.”
Zice Sylvie, cel mai fain personaj din acest serial cu rochii prea scumpe pentru joburile celor care le poartă, dar poate nu mă pricep eu la aritmetică. Deci nu sunt o victimă, am muncit pentru tot ce am. Cu toate astea, am voie să-mi fie și greu câteodată.
De acord, ok?
M-am văzut cu multe femei în ultima vreme, permiteți să raportez. Viețile tuturor sunt vraiște. Sau ale celor mai multe. Otite, febre, hello, apendicită, enteroviroze. Nu se mai termină. Dar astea sunt ușurele. Nici nu intrăm în politică și dăm de boli grave, unele invizibile. Depresii. Divorțuri. Glioblastoame.
Uneori am senzația că viața de adult e un șir de probleme consecutive. Rezolvi una, doar ca să faci loc alteia.
Răspundeam acum la o întrebare dintr-un interviu, care zicea ceva despre ce ne ține țiglele pe casă.
Copiii, am răspuns dintr-o suflare.
Sigur că ei ne scot și cele mai multe fire albe, dar tot ei ne salvează de câte ori cer de mâncare, să te joci încă o dată, să îi ții în brațe.
Am făcut niște exerciții forțate de recunoștință săptămâna trecută. Mie nu mi-a venit recunoștința natural niciodată, ca un talent care-ți iese prin piele. Întâi am râs de ea bine, apoi am testat-o de dragul copiilor, pe urmă am început să o simt într-o nouă lumină.
Când eram în spital cu Victor, m-a vizitat gândul ăsta: ce bine că totuși nu e o boală gravă. Ce bine că locuim într-un oraș cu medic la jumătate de oră de casă. Ce bine că peste 10 ani tot ce ne va rămâne de astăzi va fi o dungă pe piele în partea dreaptă. Ce bine că pot fi aproape de copilul meu în aceste clipe.
Era vocea recunoștinței exersate. Ca un mușchi pe care-l forțezi, ca să crească. Transpiri, te iau toți nervii să tragi de fiare, dar apoi ai de cărat o plasă grea de la Lidl. Și te feliciți, ce bine faci față. Sau ai de ridicat un copil tot mai mare în brațe și nu te ia hernia de disc la prima încercare.
Cam asta voiam să zic. Avem instrumente. Să le folosim, că nici nu știm când se vor activa singure într-o Voce salvatoare.
foto dreamstime
Alina
Asa este. De multe ori am constientizat faptul ca datorita copilului am reusit sa nu cad in cele mai negre gauri ale disperarii si depresiei. Copila mea a implinit 13 ani. M-a intrecut in inaltime, dar inca vine s-o imbratisez, s-o pup. Am renuntat la job-uri mai bine platite sa-i pot fi alaturi, sa pot avea grija de sanatatea ei atunci cand nu vedeam luminita de la capatul tunelului, sa-i pot pune pe masa o mancare calda gatita de mine. Bunicii sunt departe si oricum nu ar fi avut nici rabdare si nici energie sa se ocupe de ea. Pe mine m-am cam lasat cumva deoparte, dar nu regret cand o privesc. Pot spune ca am retrait alaturi de ea si copilaria mea, dar cu multe imbunatatiri, asa cum mi-as fi dorit eu si nu s-a putut.
Feli
Ma regasesc asa mult in descrierea ta Alina…😊
Maria Iliescu
Asa e ,recunostinta pt tot ce ai este terapie pt suflet.
Am 74 de ani si zilnic am motive sa-I multumesc lui Dumnezeu: de la faptul ca am dormit in patul meu( stiu cum e sa dormi pe un pat de spital,sau sa nu dormi de dureri),la caldura din casa,apa calda de la robinet,ca pot merge,ca sunt sanatoasa,ca nu a murit nimeni,ca nu e nimeni bolnav,ca am copiii,nepotii,sotul sanatosi,ca e ,inca,pace in tara,avem ce manca,ce imbraca,sunt cu mintea intreaga,dupa toate vaile prin care am trecut,ca am avut si am un sens in viata,ca am lasat o amprenta frumoasa in lumea asta prin elevii mei,ca am facut si fac numai bine …si multe altele.
Din mine tâsneste recunostinta pt fiecare pas,fiecare respiratie,pt fiecare bataie de inima,pt ca am inca un impact pozitiv oriunde merg si,mai ales,pt ca stiu unde ma duc dupa ce voi pleca de pe acest pamant!❤️
Diana
Cu un bebelus de aproape 3 luni care a avut fel de fel de infectii din a 2a săptămână de viata, m-am surprins când ma gândeam “ce bine ca toate problemele lui de sănătate sunt evidente, de suprafață! și nu e nimic intern care să-l mănânce din interior și să nu poate fi depistat ușor de doctori”
Nu am crezut vreodată ca o să găsesc ceva bun în boala copiilor, dar da, ma bucur ca pot fi diagnosticate repede și tratate 🙏🏻
dojo
Victor va fi OK. Si tu, si ceilalti doi baieti din casa 🙂
Se vor (va veti) mai imbolnavi. Vei mai pierde nopti, vei mai sta stresata, vei mai plange. Asta este viata. Cand ai ceva atat de pretios pe lumea asta, totul vine si cu stres si nesomn, nu doar cu dragoste si bucurii.
TOTUL SE REZOLVA, doar moartea nu. Atat timp cat nu ajungem acolo … suntem / vom fi bine.
In ultimul an si jumatate am simtit periodic ca ma sufoc. Pur si simplu exista o falie intre ce a fost pana in 13 iunie 2023 si ce a fost viata noastra dupa (da, norocoasa al naibii zi :)).
Si apoi ma gandesc ca e VIE. Ca e sanatoasa. In afara faptului ca trebuie sa ii intre in fiecare zi 20-25 de unitati de insulina si ca trebuie sa cascam ochii la telefon, sa nu intre in hipo, e aproape la fel ca inainte.
Si rade cu pofta, si se prosteste, si se infurie si ma scoate din minti de 10 ori pe zi. Si ma topesc de dragul si de dorul ei chiar si cand e langa mine si realizez ca stresul si nebunia sunt IN CAPUL MEU de mama.
Copilul este bine.
La final de 2023 am zis ca abia astept sa se duca la necuratu’ imputitul ala de an, ca a fost cel mai rau din viata noastra. Si copilul m-a intrebat: “de ce mama, a fost un an bun”.
Ce sa mai zic?
Da, a fost un an bun, pentru ca ea a refuzat sa se lase daramata de durere si de neputinta. De stres si de lipsa cunoasterii. Si s-a intors acasa bolnava (in capul meu) de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Cu injectii in primele 3 luni, cu pompa acum.
Si rade si se crede normala. Si da, este absolut normala (supra as spune eu).
Copiii nostri sunt mai puternici decat ii credem noi. Sunt uneori mai puternici decat noi, pentru ca ei inca stiu sa lupte pur si simplu. Fara ganduri, fara stres. Sa infrunte dureri incredibile in timp ce rad cu toti dintii la cine stie ce copilarie.
Nici nu inteleg de ce tot dorim sa creasca? Sunt mai maturi decat noi de cele mai multe ori. Cand voi creste, doresc sa fiu cu fiica-mea 🙂
PS: te imbratisez. Ia timp pentru tine. RESPIRA.
Miruna
Nu. Eu te îmbrățișez pe tine. Avem niste prieteni foarte apropiați care au tracut prin ceva asemanator. Nu zic ca stiu cum e, doar ca ii vad pe ei, am auzit alarma aia cum suna si te baga in transpiratii si toti sperietii. De la ei stiu ca niciodata nu e simplu, dar cumva in timp te obișnuiești cu noua realitate. ❤️
dojo
Stresul scade, odata ce prinzi ceva mai multa experienta. Alarmele suna, e drept, ca e in hiper, ca e in hipo, ca nu vede telefonul senzorul (desi e la 1 metru distanta), ca are senzorul eroare, ca nu are, ca mama lui.
Am noroc ca reusesc sa adorm la loc repede (ajuta si ca sunt obosita ca un caine :)). Ea doarme ca lemnul, am ajuns sa ii schimb senzorul si pod-ul in somn, sa nu o mai chinui cu niste intepaturi.
Invatam in fiecare zi si e mult mult mai bine. Sunt recunoscatoare pentru ca e “doar atat”, ca avem acces la cele mai noi tehnologii, ca barbata-miu isi bate capul cu tot felul de tampiti drogati care vin la spitalul in care lucreaza ca ofiter de securitate, pentru a avea asigurare medicala excelenta.
Uneori stie viata sa iti arate ca de fapt esti fericit si ca este bine, chiar si cand crezi ca ai cazut in cea mai adanca groapa.
Lucrez saptamanile astea sa lansez un site pentru parintii care se afla in situatia noastra, poate le aducem alinare si informatie. Noi ne-am regasit (destul de repede) echilibrul, dar sunt multe familii facute praf de diagnosticul asta 🙁
Miruna
Uite, că deja ies lucruri bune din situația asta. E foarte util un site, știu că prietenii noștri sunt pe tot felul de grupuri și că e multă informație, că e important să știi filtra și să fii la curent cu cele mai noi tehnologii.