Pentru mine, facebook e un instrument

Unul de interacţiune şi promovare a blogului. Îmi place să fiu la curent cu facebook pentru că prietenii mei povestesc despre ce se întâmplă acolo, de zici că e un loc unde te duci şi faci chestii. Diferenţa e că de făcut faci, doar că nu te duci nicăieri. Decât cu mouse-ul pe ecran.

Acum mi-am făcut şi pagină pentru blog. Cu ocazia concursului Sony Ericsson. Problema e că s-a terminat concursul, dar pagina a rămas. De ce nu am făcut-o mai devreme? Fiindcă mi se părea un teribilism să-ţi numeri fanii. Era următorul grad al funcţiei de vedetă, pe care nu mi l-am dorit. Însă, cum concursul necesita o platformă într-un fel, am văzut o ocazie bună de a face treaba asta. Doar că acum nu mai ştiu ce să fac cu ea. M-aţi crede dacă v-aş spune că e multă singurătate pe pagină şi mă simt ca printre străini? Şi nu ştiu dacă e o chestie tipică acestui gen de pagină/profil sau doar mie mi se întâmplă. Însă e senzaţia aceea că nu primesc nimic de la nimeni, ci doar eu trebuie să dau. Să postez, adică. Or, ăsta e tot farmecul când ai un blog: INTERACŢIUNEA dintre oameni. Când blondele gândesc şi oamenii reacţionează.

Sunt conştientă că nu mai pot pune linkuri şi pe profilul personal şi pe pagină către posturile de pe blog. Fiindcă sunt mulţi dintre prietenii mei care au dat like paginii şi care ar vedea atunci de două ori aceeaşi chestie. Şi s-ar enerva însumat. Bun, încet-încet, mă mut pe pagina blogului. Şi ce fac cu profilul personal? Îmi dau prietenii vechi pe cei noi?

Iar de gafe din astea strategigce m-am săturat. Luna asta am bătut recordul. Aşa că, de acum înainte, mă voi consulta cu dumneavoastră în mod deschis în legătură cu orice mişcare voi face. Inventăm conceptul de păcat colectiv. Măcar să mergem la spovedit împreună 🙂