Românul e o specie în sine. Cu cât îl privești mai de departe, cu cât ți-l amintești mai mult, cu atât ți se face mai tare dor de el. Ca de un ”fost” pe care l-ai iubit ca o nebună și pe care l-ai fi primit înapoi cu brațele deschise oricâte burți și nesimțiri i-ar fi crescut de-atunci.

Am fost o săptămână în București și mi-a făcut mai mult bine decât ar putea cineva înțelege vreodată. M-a împăcat cu niște frământări de mai demult și mi-a trezit noi întrebări nepuse niciodată. A fost parcă un shot de realitate, administrat la primele ore ale dimineții unei maturizări târzii.

Un șofer idiot m-a înjurat în trafic, fiindcă s-a împiedicat de mine și toți cei 50km/h pe care-i rulam în deplină legalitate. M-a claxonat nevrotic, apoi m-a depășit și-a pus o mega frână fix în fața mea. Nu pot spune că nu mă așteptam, imbecilii circulă liberi dinainte să emigrez eu. Dar cei din spatele meu din trafic n-aveau chiar nici o vină și puteau face herzattack.

Probabil e un eveniment fără importanță, doar că pe mine m-a agresat cumplit. Nu din cauza imbecilului de pe Calea Griviței, ci din cauza potențialului de ură gratuită care plutește în aer. Românul are parcă ura înscrisă în ADN. E un fel de numitor comun, înscris în conștiința noastră universală de români frustrați. Știți, înțeleg că există cazuri în care te grăbești în trafic. Fiindcă m-am grăbit și eu. Aveam poate un om în chinuri groaznice cu mine. Ori întârziam la vreun examen important. Dar imbecilul ăsta nu, el doar avea chef de harță.

Așa ceva în Anglia nu ai fi văzut.

La mine în Sheffield, lumea e bună și calmă. Nervii nu se împart gratuit și ura nu circulă pe stradă.

Am simțit așa o încățeleală oribilă în București. Încă mai e vibrația aceea înaltă, dar și o ură gratuită pe sistemul ”doar fiindcă se poate”. Să strivim, să sugrumăm, să sufocăm. De parcă ar trebui să fii recunoscător pentru fiecare semafor de la care pleci neclaxonat și pentru fiecare respirație pe care o tragi neasistat.

În Anglia, mă aștepta soțul și o scrisoare de la poliție. Care poliție îmi spunea că mi-a fost văzută mașina la ora 11 în cutare loc și că sunt rugată să nu-mi mai las cheile de la casă la vedere, fiindcă în zona respectivă ăsta e motiv de spart mașina.

Pe cuvântul meu de onoare, așa o scrisoare există, am primit-o eu. Dacă n-aș fi știut că nu știe engleză, pe cuvânt că l-aș fi bănuit pe tata de asemenea povețe.

Legat de condiţia de donator şi răspunsul la o întrebare simplă: da sau nu.

Nişte circumstanţe dureroase, legate de vârstă şi de hiperactivitatea mea la tastatură, nicidecum la terenul de tenis, mă obligă

să mă înregistrez la un medic de familie şi etc… (nu vă mai explic ce complicat este sistemul, i-am sunat disperată, că vreau programare sau măcar să vorbesc cu o minte luminată care să-mi spună ce să-i cer farmacistului, dar nu se poate nici vorbi cu minţile luminate până nu eşti pacient acolo, iar pentru a fi pacient, trebuie să completezi nişte formulare mai întâi, pe care le duci în persoană la recepţia cabinetului, să te vadă ăia la faţă, iar apoi să te programeze la paştile cailor, când, în general, ori îţi trece buba de la sine ori te omoară durerea, una din două, cert e că sistemul se decongestionează ignorând, welcome to GREAT Britain!)

Revenind. M-am conformat, că ce să şi fac, doar nu m-oi repatria acum în ţara tuturor posibilităţilor, unde să vezi un medic pentru ce te doare e o treabă de juma’ de oră şi un telefon la mama. Asta, dacă mama nu te poate rezolva, că de obicei le ştie pe toate, iar asta nu o zic ironic, femeia chiar e grozavă.

Completând formularele. Istoria medicală a mea, a căţelului şi a purcelului din curte, cu care n-am nici o legătură nici de rudenie nici de prietenie, dar noi să fim sănătoşi. Am completat. Până când ajung la partea, care nu mi se mai pare tragi-comică, da’ deloc. Zice aşa: “NHS organ donor registration”. După care urmează nişte căsuţe de bifat şi nişte organe printate, de nici nu mai ştiam că duc atâta avere pe picioare: rinichi, inimă, ficat, cornee, plămâni, pancreas sau şi mai simplu: orice parte din “my body”.

Gizăs craist.

Pauză de gândire.

Pauza întră-n prelungiri.

Cred că e una dintre cele mai grele întrebări care mi s-a pus vreodată. E legată de religie, de pregătirea profesională, de credinţele şi fricile cele mai adânci din sufletul şi corpul tău, dar şi de certitudinile cele mai ştiinţifice, ca să zic aşa, că habar n-am ce să răspund la întrebare: Da sau nu?

Într-un final, cred că mă tratez singură şi arunc la coş formularele vieţii, că oricum peste două săptămâni mă duc la mama. Şi-mi face ea o cafea şi-mi spune o poveste de-mi trec toate grijile şi întrebările lumeşti.

foto

 Un articol pentru cei interesaţi, pentru cei în temă şi pentru cei care cred că fotograful merită una dintre cele mai mari plăcinte din bugetul nunţii lor. Dacă fotograful e bun şi ştie photoshop, îţi poţi permite chiar şi-o mireasă urâtă! Pe mine nu mă deranjează să mă scoată o angelină cu cracii de 2 metri. Atâta timp cât copiii nu mă-ntreabă, da’ ei cu cine seamănă!

După ce-am căutat atent şi le-am studiat fotografiile (nu doar cele din portofoliu), la jumătate de an după ce-am semnat contractul pentru nunta noastră, fac o listă a celor pe care i-am ţinut minte:

Continuare

Dacă sărbătorile creştine ortodoxe trec pe lângă mine fără să le ştiu, dacă mă uit ca mâţa-n calendar la datele pe care le semnez pe reţete şi dacă habar n-am că toţi Mihaii şi Mihaelele pe care-i ştiu şi de care mi-e dor aşteaptă un gând frumos trimis nu de la Regină, ci de la blondă, dacă toate astea-s crudele mele realităţi, cât de triste sunt ignoranţele care mă pândesc?

Mă străduiesc să planific un Crăciun în familie, chiar dacă familia nu e a mea. Măcar bradul să semene şi bucuriile de după cadouri. Cu ceea ce ştiu eu de la mine de-acasă. Sunt conştientă că se reinventează tradiţiile şi că acum scriem în timp real istoria celor dezrădăcinaţi. Fiindcă noi nu mai avem timp şi nici nădejde în doine. Fiindcă noi nu mai avem răbdare şi nici credinţa în obiceiuri. Pentru pierderile astea nu e nici o regină vinovată, nici măcar vreo Distanţă. De vină e singur timpul, care m-a crescut de-acasă, m-a învăţat să scriu şi să citesc, m-a dus la şcoală şi m-a luat de la ai mei. Fiindcă asta face el, te reinventează pe bucăţi mici, câte un pic şi pe rând, de, fără să-ţi dai seama, într-o zi te trezeşti cu totul alt om decât te ştiai din poveşti.

 Azi se lasă postul Crăciunului. Noroc cu o prietenă că mi-a trimis mesaj pe facebook.  (Nu v-o imaginaţi cu batic în cap şi mustăcioară fină, nici cu fuste lungi, decât dacă pantofii-s cu platformă şi spatele gol.) Dar parcă m-a reconectat la o lume pe care-am uitat-o undeva într-un colţ de amintiri, unde-am îngropat universul meu de-acasă şi toată viaţa mea de-acolo. În speranţa că amintirile vor prinde rădăcini undeva şi vor răsări alte universuri, mai minunate decât lumea aşa cum o ştiam.

Mi-a scris, ştiind probabil că nu ştiam.

Ce trist că a avut dreptate.

Dumneavoastră, ştiţi?

foto

Am un prieten cu spirit de antreprenor, dar diplomă de meseriaş, care vrea să pună osul şi mult talent în online, aşa că are o idee grozavă de proiect. Vrea să-şi angajeze firmă să-i facă site, mâine se întâlneşte cu nişte talentaţi, doar că omul nu prea ştie ce să-ntrebe? De unde ştie care e omul potrivit pentru job?

Aşa că, a apelat la blonde, care se pare că dau bine în ochii apropiaţilor, exclusiv ai celor care se pricep şi mai puţin decât mine la butoane. Deci singurul mod în care îl pot ajuta e să vă întreb pe dumneavoastră, că poate ştiţi: Ce întrebări îi pui tipului care îţi face site-ul, ca să ştii că e bine să-l alegi pe el?

Mulţam fain, meseriaşul să dea o bere şi o apă plată mie!

foto