Bucuria îți ține de foame, de somn, de țîță, de mamă și de tată. Cred că tocmai s-a încheiat Ajunul acestui Crăciun, dar eu încă stau cu bărbatu-meu în bucătărie, în jurul unui brad verde și aprins și ne minunăm de … cât de frumoasă poate viața asta să fie.
Astăzi a fost o zi tristă, genul pe care vrei să o uiți. O zi cu privirea înfiptă într-un zid imaginar, pe care-l cunosc doar cei cu adevărat supărați. A fost o zi în care-am mai pus o cărămidă la fundația maturizării mele, un proces mai mult dureros decât interesant. Fac eforturi supraomenești să iert poveștile care nu devin cea mai frumoasă versiune a lor și mă gândesc la cum mi-aș ierta fiica dacă ar ieși în lume purtând un lepedeu și 5 belciuge în nas. Noroc că n-am încă o fată și mă antrenez iertând povești. Deși sunt și ele ale mele într-un fel.
Se dă acest Pinochio, parte importantă din rutina noastră. Îl folosim la spălatul pe dinți.
Prima dată când am mâncat salam de Sibiu a fost la prietena mea cea mai bună. Mama ei făcea o pâine cu unt și cu salam fabuloasă. Prima dată când am mâncat mămăligă cu brânză a fost într-un restaurant românesc din New York. Americanii ăștia! Fiul meu zice despre orice mâncare bună că-i făcută de bunica lui. Până zilele trecute, când am fost în vizită la mătușa mea (și a lui), iar copilul, chiar dacă era mâncat de acasă, a ras încă un prânz, de și eu mă întrebam dacă îl pun la munci grele sau dacă am visat doar că a mâncat deja. Da, în aceeași zi, cu vreo oră înainte.
-Tudor, e gata masa.
-Duda tutu.
Era în pijama, pe covor, împingea o mașinuță și cânta ”ninonino” pe ritm de sirene, după care ”bipbip” pe ritm de ”atenție, dau cu spatele”.
