Unde li se duce duioșia și ce putem face noi, mamele lor, să o păstrăm?

Se dă acest Pinochio, parte importantă din rutina noastră. Îl folosim la spălatul pe dinți.

I-om fi povestit mai demult fiului nostru că Pinochio are nasul mare pentru că a mințit, i-o fi spus cineva și povestea, poate bunica lui, că eu sigur nu și taică-său îi pune Șatra Benz, deci nu-l putem bănui de zâne bune.

Într-o zi a început să pună niște întrebări legate de nas, legate de minciună, așa că i-am spus povestea lui Pinochio (cam greșită) cum mi-o aminteam. Am păstrat minciunile și esențialul, dacă vă întrebați.

În următoarea zi, mi-a zis asta:
-Moco (Pinochio) mama nu. Mama pa.
Că Pinochio nu are mamă, că e plecată mama lui. Deși nimeni n-o menționase pe mă-sa lui Pinochio, nici măcar mă-sa lui Tudor, nici măcar Șatra Benz. S-a gândit el, micuțul meu cu suflet mare.

A vrut să citim povestea lui Pinochio, era singura carte care ne lipsea din colecția Disney de la Litera. O știți. Îmi tot arăta cartea, o cerea, așa că ne-am dus și am luat-o din librărie. Am citit-o într-o seară când era super obosit și semiadormit, dar a rezistat până la final ca protestatarii în Piața Victoriei. Era și atent la detalii, că-l mai întrebam.
Am discutat și de mama lui Pinochio, care nu era plecată, ci pur și simplu nu era. Nu apare în poveste. Lipsește. I-am spus mai multe explicații, nu cred că vă interesează așa ceva. Să-l simt pe el lămurit. Într-un final, a adormit, habar nu am ce a-nțeles.

În următoarea dimineață, la spălat pe dinți. Tudor:
-Moco mama nu.

Și l-a luat pe Pinochio în brațe, l-a lipit de obrazul lui, de s-a scurs și nisipul din clepsidră și pasta de pe periuța de dinți.