Holograf spunea că şi băieţii plâng. Doar că ei nu bocesc în perne şi batiste parfumate ca duduiţele dornice de compasiunea celor din jur. Fiindcă ei se jucau cu maşini şi pistoale când erau mici, nu cu păpuşi şi rochiţe împrumutate de la mama. Fiindcă a lor consolare suna “da’ eşti bărbat, uite, râd şi fetiţele de tine”. Fiindcă ei n-au avut prieteni pe care să-i sune noaptea la doişpe după ce şi-au primit papucii de la jumătatea posibil-ideală. Fiindcă n-au scris jurnale şi poezii de dor, n-au băut cafele ilegal de concentrate şi, închizând cercul vicios, n-au umplut batiste cu lacrimi la acele comedii romantice, în care cei doi sfârşeau mereu împreună.
Căci un bărbat nu plânge. Cică e semn de slăbiciune. Eu cred că e semn de umanitate. Şi mai cred că e o descărcare profund benefică pentru cel căruia i se întâmplă. Sunt oameni care plâng foarte rar. Mie uneori mi se face dor să plâng, dar glandele mele lacrimale funcţionează după mişcările lunii, că altă explicaţie nu găsesc. De avut, le am, asta e verificat. Mi-a zis cineva odată, că precis am glandele, poate îmi lipseşte inima. Mai ştii?
Revenind la domni, rănile pe care ei nu şi le plâng rămân cu potenţial de cicatrici periculoase. Şi se transformă în obstacole greu de depăşit în calea fericirii lor afective. Am cunoscut băieţi care îşi vedeau fosta în actuala. Pe care o pedepseau pentru păcate care nu erau ale ei. Iar în final ea a obosit şi i-a lăsat singuri în lupta cu fantomele trecutului. Nici azi nu cred că le-au depăşit.
Şi eu am avut drame afective. Mi-au călcat pragul inimii şi sufletul în picioare. Mi-au spus poveşti ca-n “viitorurile cele mai ideale” şi mi-au încrustat numele pe malul mării.
