Bine ați revenit pe la căși, ca să zic așa. Sper că ați sărbătorit cum se cuvine, că v-ați întors cu oase odihnite și copii obosiți 😛
Dacă aveți timp și chef, dar și fiindcă vreau să țin cumva o evidență a aparițiilor în tv măcar, poftiți înregistrarea interviului despre alăptatul în public, difuzat duminică, la emisiunea Elei Crăciun.
Cel mai bun gând al meu a fost când te-am dorit pe tine.
Cea mai grozavă inspirație a fost când te-am făcut.
Tudor îmi arată că vrea pe învârtitoarea aia cu măgar, cal, vacă și cămilă, o știți dacă aveți drumuri prin parc. Acolo erau deja doi copii, o fetiță și un băiat. Nu călare pe animale, ci stăteau pe roată, pur și simplu. Fiindcă băiatul meu încă e mic și nu vorbește, am zis eu:
-Servus, ne primiți și pe noi să ne dăm cu voi?
La care, îmi răspunde un băiat de vreo 4-5 ani:
-Nu, nu aveți voie.
Eram la o conferință cu renumiți psihologi, vorbeau despre familie și copii și câte-n lună și-n stele, când ne-au rugat pe toți cei prezenți să stăm ciuci. Cam cum ai sta dacă ai fi fată și ai face pipi în boscheți, știți poziția. Și, cum am format noi un culoar de oameni care stăteau ciuci în 2 șiruri paralele, printre noi, a defilat țanțoș psihologul de la microfon. Copilul meu era mic-mic pe vremea aia, nu prea înțelegeam de la nivelul acestor pantaloni perfect călcați în genunchi, unde vrea omul să bată. Până când a zis:
-Tudor, mergem la culcare? – Dă din cap aprobator. Doar că, din drum spre dormitor, se întoarce brusc, își ia telefonul lui de jucărie și se duce cu el către pat. E clar, nu mai avem ce căuta cu smartphone-uri seara la culcare! Asta s-a întâmplat ieri.
Anul trecut pe vremea asta lansasem petiția pentru legea alăptatului în public, pe care au semnat-o peste 7000 de oameni care cred într-o cauză comună. (Încă e deschisă, o puteți semna, vă puteți implica.) Cauza fiind aceea că bebelușii au dreptul la hrană atunci când au ei nevoie și nu atunci când consideră societatea convenabil, potrivit, politicos.
Pentru cei care nu știu,
