Poate e vorba de acea parte nepalpabilă a omului. Poate e vorba de compatibilităţi dincolo de înţelegerea noastră. Sau poate sunt explicaţii mult mai simple, cum ar fi că unora le plac blonzii şi altora bruneţii.
Vorbeam cu mama acu’ vreo câteva săptămâni, fiindcă adesea descos cu ea conflictele astea morale ale mele, şi vorbeam despre cum de unii pacienţi ţi-e drag fără să ştii de ce, iar pe alţii abia aştepţi să-i vezi trăgând uşa după ei. Mama zice că-i normal, fiindcă încă nu suntem roboţi şi că mai trist ar fi să nu-ţi pese. Dar tot ea mai zice că asta nu ar trebui să influenţeze felul în care te porţi sau conduci un tratament, cât de tare tragi de obraji sau cât de bine te înfigi cu freza-n dinte.
Dar ea nu ştie cum unii uită să-şi ţină cura deschisă când stau pe scaun. Uită, pur şi simplu!!! Sau cum unii nu vor. După ce m-am chinuit juma’ de oră să-i pun o plombă unei cretine, o întreb: dar chiar nu poţi deschide gura mai tare??? La care ea, ba da, cum să nu. Şi o deschide cam încă o dată atâta. Păi de ce n-ai deschis-o, colega??? Păi se gândise că oboseşte mai repede dacă o ţine chiar maxim deschisă.
Na, pe ăştia îţi vine să-i dai de pereţi.
Şi mai sunt ăia cu limbi de zici că ridică greutăţi cu ele, ăia care sar constant pe scaun de zici că stau pe pioneze, ăia care leşină fără motiv, am avut unul care a început să vomeze la mine pe scaun, de emoţie (că de făcut, nu-i făcusem nimic), şi nu s-a mai oprit vreo 3 ceasuri. Nu exagerez, am chemat salvarea. Nu că stătea careva să-şi dea sufletul, ci fiindcă nu mai ştiam ce să mă fac cu el. Şi să-l ridic de pe scaun, mă-nţelegeţi, că mai erau alţi nevinovaţi la rând. Nevinovaţi şi zdraveni la cap. Ăsta cu vomatul, când m-am întors 2 secunde, nu ştiu cum a făcut, dar a băut o gură de apă. Apă de gură, normal, lichidul ăla pe care-l dăm pacienţilor să clătească. Normal c-a luat-o de la capăt, deja puteam enumera meniul lui pe toată săptămâna.
LATER EDIT: Salvarea n-a vrut să vină.
Na, pe ăştia îţi vine să-i dai de pereţi, după care ţi se face o milă reală, fiindcă nu e ca şi când e vina lor. La episodul cu vomatul, chiar m-am simţit maxim de vinovată, fiindcă mă enervasem iniţial. Deşi nici acum nu pot chiar înţelege de ce a trebuit să explodeze peste tot prin cabinet, când avem nu una, nu două, ci chiar trei, 3, chiuvete! Dintre care, una chiar în stanga lui, iar ca s-o nimerească presupunea o mică rotire a extremităţii cefalice, poate la 45 de grade.
Şi apoi sunt ăia pe care i-ai lua acasă.
Copiluţii mei preferaţi şi pacienţii ăia cu glume-n program, de abia-i aştepţi să vină şi le ţii minte următoarea programare. Sunt oameni cu care te conectezi aşa din prima, fără cuvinte. Mai ales că, la mine, cuvintele nu sunt punctul tocmai forte în limba Reginei.
Ieri a venit pacientul meu cu sindrom Down, nu ştiu dacă n-am mai povestit de el. Are aproape vârsta părinţilor noştri. E un exemplu de supravieţuire. I-am zis că plec de la cabinetul ăsta, că-mi schimb jobul şi că nu voi mai fi aici data viitoare când vine. I s-au umplut ochii de lacrimi şi m-a luat în braţe.
Bless him, a zis asistenta după ce-a ieşit.
Şi da, cu siguranţă, sunt mai mulţi de ăstia de care ţi-e drag. Pe unii îi voi ţine minte toată viaţa. Sau cel puţin aşa mi-aş dori.
Iar chestia asta n-are legătură cu cât de rar se spală pe dinţi. V-am zis, habar n-am ce legături are.
