Nu știu dacă e o coincidență sau nu, dar după ce ieri am văzut niște poze de-ale doamnei primar Firea pe facebook cu copiii dânsei pe bancheta din spate, ținuți în brațe de două doamne care nu păreau a fi scaune auto cu centuri de siguranță, azi mi-a apărut acest articol în feed, despre o fetiță de doi ani, aproape decapitată într-un accident de mașină, deși se afla într-un scaun auto instalat corect.
Am cunoscut în ultimele 3 luni, să zicem, oameni, mulți oameni, pe care îi simt cum galopează prin viață. Telefonul le sună încontinuu, vorbele ies din gura lor ca gloanțele din pușcă, sângele clocotește în vene. Sunt oameni de succes adesea, oameni de la care precis ai avea multe de învățat. Dar mereu m-am întrebat după ce ni s-au despărțit drumul și orele: cât de fericiți sunt ei cu adevărat? Ce ar spune o celulă de-a lor dacă ai întreba-o?
Eram abia în primii 3 ani de practică serioasă stomatologică, lucram full-time, de luni până vineri, în pauzele de la cabinet citeam despre dinți, acasă veneam și mai citeam un pic, nu dormeam fiindcă mă gândeam la pacienți, de Crăciun îmi doream proteze pentru ei, da, era minunată viața mea! 😛
Aș povesti până la stele și înapoi despre importanța comunicării între medic și pacient. Ar trebui să studiem asta la școală măcar preț de o materie, măcar preț de un semestru. Ce vorbesc, vreo 5 semestre, la cât de dificilă e comunicarea cu o persoană în suferință, poate ușor anxioasă, poate reticentă, poate disperată!
Oricât de mult te-ai pregăti pentru ziua cu pricina, cea în care îți pui pijamalele de mamă full-time în cui și îmbraci costumul de profesionist, oricât de atentă ai fi fost la detalii, inima ta tot țăndări va fi, ochii pe ceas și mintea acasă.
