Ia-ți un job nu pentru cât te plătește, ci pentru ce poți învăța acolo

Când m-am prezentat la interviul pentru job-ul de la revista ELLE, banii au fost ultimul lucru la care m-am gândit. Adevărul e că m-aș fi dus și gratis, deși nu ar fi fost prea cool să recunosc. Iar asta nu pentru că eram deja vreo bogată, ci pentru că pur și simplu îmi doream. Se zice că cele mai bune decizii sunt alea raționale, când reușești să înlături alte două sentimente care ne mână: frica și dorința/lăcomia. Doar că eu eram încă destul de tânără și fără obligații, încât să nu îmi pese. Voiam doar să mă joc.

Anii mei la ELLE au fost despre multe, dar nu și despre bani. Evident că salariul care îmi intra lunar îmi prindea de minune, doar eram studentă și, ca orice studentă, aveam zile întregi în care mâncam zacuscă pe pâine.

Am cunoscut foarte multă lume de foarte multe feluri. Am început să scriu diferit. Deja trebuia să livrez texte de o anumită calitate într-un anumit timp. Ce exercițiu fantastic! Am învățat și multe cuvinte noi, din presă. Habar n-aveam eu ce-i ăla ”șapou”. Am călătorit în străinătate. Lansare Hermes la Paris. Lansare Shiseido la Cannes. Câteva doar. Mi-am dat seama că nici colo, nici dincolo nu e cu aur pe pereți, că tot oameni suntem chiar dacă unii mai prețioși decât alții. Țin minte că am primit cartea de vizită a cuiva important și că ăsta mi s-a părut un extraordinar compliment. Mereu am ținut minte cine sunt și în câte camere dorm la mine acasă. Lol, într-un singur pat ca și dumneavoastră, de altfel. Că nu cunosc om care să poată dormi în mai multe în același timp.

ELLE a fost o experiență de viață, care mi-a dat enorm de multă încredere în mine și, culmea, lumea asta a modei, a parfumurilor și rujurilor, lumea asta a imaginii impacabile pe mine m-a învățat despre importanța esențelor. Și despre lucrurile simple. Despre ce rămâne când pui capul pe pernă, după ce ți-ai dat jos fardul de pe pleoape și rujul de pe buze.

Apoi, în UK, primele câteva luni, să fi tot fost vreo 3 la număr, am lucrat într-un cabinet al unui dentist bătrân și foarte zgârcit. Ăsta era genul de om care nu își plătea angajații. Ce făcea? Angaja asistente pe minim pe oră pentru 3 luni, zicea el, de probă. După 3 luni, le dădea afară și lua altele. Și tot așa. Când era între asistente, le chema la cică la probe în cadrul interviului și le ținea la muncă 2-3 zile, chipurile să vadă cum se descurcă ele. Tot gratis, evident.

Cu dentiștii se purta la fel. Nu le plătea contribuțiile la pensii. Nu le dădea banii la timp și nici pe tot ce lucrau. Un dezastru total. La unul dintre cursurile la care am mers, organizate de decanatul din Liverpool, un prof căruia i-a plăcut de mine în cel mai ortodox mod pe care vi-l imaginați, m-a tras deoparte și m-a sfătuit să mă feresc de africanul ăsta, că nu e serios și nici actele nu și le are în regulă cu cabinetul.

Ce-am făcut eu? În loc să mă sperii și să dau bir cu fugiții, am văzut o oportunitate aici.

Mai întâi, l-am ajutat să-și pună toate actele în regulă. I-am făcut un dulap întreg de dosare cu rules&regulations, i-am lipit toate anunțurile prin cabinet, i-am cumpărat și prăjiturele (din banii mei, că el zisese că nu dă banii pe așa ceva!) pentru inspectorii care au venit să verifice dacă îi închid sau nu cabinetul. Inspectorii ăștia, dintre care unul era considerabil de mare și a apreciat prăjiturelele mele, l-au felicitat la final și i-au strâns mâna. Ceea ce nu-i puțin lucru la englezi. Iar dentistul cel zgârcit m-a îmbrățișat după ce ei au plecat și mi-a zis că-mi rămâne veșnic recunoscător pentru tot. Tocmai îi salvasem afacerea.

În tot timpul ăsta cât m-am perindat pe la cabinet, am început să fac și pe asistenta. Să-l ajut pe domnul dentist. Zgârcenia lui a fost ocazia mea. Stăteam în cabinet de dimineața până seara, aspiram, mixam, completam, vorbeam. El era un dentist bun și cam atât. În rest, nu prea îi plăceau hârtiile și nici pacienții. Ne completam perfect.

Am ținut-o trei luni în ritmul ăsta, am fost la cabinet inclusiv într-un weekend, de ziua mea. Nu am primit niciun ban pentru asta, dar, pfuai de mine, câte am învățat!

Cu mâna pe inimă vă spun, că aș fi fost dispusă să plătesc pentru acele luni dacă mi-ar fi cerut.

Soțul meu n-a plecat din România pentru bani. Ci pentru studii. Ne-am sacrificat luna de miere (care ar fi fost patru) în jurul lumii, nu pentru bani, ci pentru că i se oferise un fellowship pe gammaknife, o supraspecializare de neratat. Era genul de fază pentru care unii muncesc ani întregi și pentru care se bat cu alții foarte deștepți. Iar el a primit postul doar fiindcă cineva a văzut ceva în el. Nu a fost despre bani. A fost despre a te ridica la așteptările unui mentor și a deveni ceea ce omul ăla a văzut în el. O decizie la care ne-am gândit două secunde întregi.

Înainte de asta, când a avut de ales între două spitale din zone diferite, pe fix aceiași bani, l-a ales pe ăla unde știa că rezidenții sunt lăsați să opereze mai mult. Cum adică, nu ar fi vrut să meargă la lucru și SĂ STEA, în -repet- aceiași bani?! Nu, fiindcă nu înveți prea multe dacă stai. Iar scopul lui nu a fost niciodată să stea.

Scriu lucrurile astea cu gândul că poate le citește cineva care își caută job acum. Poate e cineva care va absolvi facultatea sau care e deja student și vrea să facă un ban în plus. Cred că orice job e bun, că poți învăța ceva și de la McDonald.s și dacă ești hostesă la un festival. Doar vezi un pic cât timp faci asta. Că timpul e așa de viclean.

Iar treaba asta cu învățatul nu se aplică numai în medicină. Ci în orice. Și nu numai în tinerețe. Ci oricând. Cea mai mare capcană la orice job e să ai impresia că le știi pe toate. Iar asta poate fi rețeta pentru dezastru, mai ales dacă o aplici de la început. Așa ajung oamenii să lucreze job-uri pe care le urăsc, toată viața.

foto Shutterstock