Ia-ți un job nu pentru cât te plătește, ci pentru ce poți învăța acolo

Când m-am prezentat la interviul pentru job-ul de la revista ELLE, banii au fost ultimul lucru la care m-am gândit. Adevărul e că m-aș fi dus și gratis, deși nu ar fi fost prea cool să recunosc. Iar asta nu pentru că eram deja vreo bogată, ci pentru că pur și simplu îmi doream. Se zice că cele mai bune decizii sunt alea raționale, când reușești să înlături alte două sentimente care ne mână: frica și dorința/lăcomia. Doar că eu eram încă destul de tânără și fără obligații, încât să nu îmi pese. Voiam doar să mă joc.

Anii mei la ELLE au fost despre multe, dar nu și despre bani. Evident că salariul care îmi intra lunar îmi prindea de minune, doar eram studentă și, ca orice studentă, aveam zile întregi în care mâncam zacuscă pe pâine.

Am cunoscut foarte multă lume de foarte multe feluri. Am început să scriu diferit. Deja trebuia să livrez texte de o anumită calitate într-un anumit timp. Ce exercițiu fantastic! Am învățat și multe cuvinte noi, din presă. Habar n-aveam eu ce-i ăla ”șapou”. Am călătorit în străinătate. Lansare Hermes la Paris. Lansare Shiseido la Cannes. Câteva doar. Mi-am dat seama că nici colo, nici dincolo nu e cu aur pe pereți, că tot oameni suntem chiar dacă unii mai prețioși decât alții. Țin minte că am primit cartea de vizită a cuiva important și că ăsta mi s-a părut un extraordinar compliment. Mereu am ținut minte cine sunt și în câte camere dorm la mine acasă. Lol, într-un singur pat ca și dumneavoastră, de altfel. Că nu cunosc om care să poată dormi în mai multe în același timp.

ELLE a fost o experiență de viață, care mi-a dat enorm de multă încredere în mine și, culmea, lumea asta a modei, a parfumurilor și rujurilor, lumea asta a imaginii impacabile pe mine m-a învățat despre importanța esențelor. Și despre lucrurile simple. Despre ce rămâne când pui capul pe pernă, după ce ți-ai dat jos fardul de pe pleoape și rujul de pe buze.

Apoi, în UK, primele câteva luni, să fi tot fost vreo 3 la număr, am lucrat într-un cabinet al unui dentist bătrân și foarte zgârcit. Ăsta era genul de om care nu își plătea angajații. Ce făcea? Angaja asistente pe minim pe oră pentru 3 luni, zicea el, de probă. După 3 luni, le dădea afară și lua altele. Și tot așa. Când era între asistente, le chema la cică la probe în cadrul interviului și le ținea la muncă 2-3 zile, chipurile să vadă cum se descurcă ele. Tot gratis, evident.

Cu dentiștii se purta la fel. Nu le plătea contribuțiile la pensii. Nu le dădea banii la timp și nici pe tot ce lucrau. Un dezastru total. La unul dintre cursurile la care am mers, organizate de decanatul din Liverpool, un prof căruia i-a plăcut de mine în cel mai ortodox mod pe care vi-l imaginați, m-a tras deoparte și m-a sfătuit să mă feresc de africanul ăsta, că nu e serios și nici actele nu și le are în regulă cu cabinetul.

Ce-am făcut eu? În loc să mă sperii și să dau bir cu fugiții, am văzut o oportunitate aici.

Mai întâi, l-am ajutat să-și pună toate actele în regulă. I-am făcut un dulap întreg de dosare cu rules&regulations, i-am lipit toate anunțurile prin cabinet, i-am cumpărat și prăjiturele (din banii mei, că el zisese că nu dă banii pe așa ceva!) pentru inspectorii care au venit să verifice dacă îi închid sau nu cabinetul. Inspectorii ăștia, dintre care unul era considerabil de mare și a apreciat prăjiturelele mele, l-au felicitat la final și i-au strâns mâna. Ceea ce nu-i puțin lucru la englezi. Iar dentistul cel zgârcit m-a îmbrățișat după ce ei au plecat și mi-a zis că-mi rămâne veșnic recunoscător pentru tot. Tocmai îi salvasem afacerea.

În tot timpul ăsta cât m-am perindat pe la cabinet, am început să fac și pe asistenta. Să-l ajut pe domnul dentist. Zgârcenia lui a fost ocazia mea. Stăteam în cabinet de dimineața până seara, aspiram, mixam, completam, vorbeam. El era un dentist bun și cam atât. În rest, nu prea îi plăceau hârtiile și nici pacienții. Ne completam perfect.

Am ținut-o trei luni în ritmul ăsta, am fost la cabinet inclusiv într-un weekend, de ziua mea. Nu am primit niciun ban pentru asta, dar, pfuai de mine, câte am învățat!

Cu mâna pe inimă vă spun, că aș fi fost dispusă să plătesc pentru acele luni dacă mi-ar fi cerut.

Soțul meu n-a plecat din România pentru bani. Ci pentru studii. Ne-am sacrificat luna de miere (care ar fi fost patru) în jurul lumii, nu pentru bani, ci pentru că i se oferise un fellowship pe gammaknife, o supraspecializare de neratat. Era genul de fază pentru care unii muncesc ani întregi și pentru care se bat cu alții foarte deștepți. Iar el a primit postul doar fiindcă cineva a văzut ceva în el. Nu a fost despre bani. A fost despre a te ridica la așteptările unui mentor și a deveni ceea ce omul ăla a văzut în el. O decizie la care ne-am gândit două secunde întregi.

Înainte de asta, când a avut de ales între două spitale din zone diferite, pe fix aceiași bani, l-a ales pe ăla unde știa că rezidenții sunt lăsați să opereze mai mult. Cum adică, nu ar fi vrut să meargă la lucru și SĂ STEA, în -repet- aceiași bani?! Nu, fiindcă nu înveți prea multe dacă stai. Iar scopul lui nu a fost niciodată să stea.

Scriu lucrurile astea cu gândul că poate le citește cineva care își caută job acum. Poate e cineva care va absolvi facultatea sau care e deja student și vrea să facă un ban în plus. Cred că orice job e bun, că poți învăța ceva și de la McDonald.s și dacă ești hostesă la un festival. Doar vezi un pic cât timp faci asta. Că timpul e așa de viclean.

Iar treaba asta cu învățatul nu se aplică numai în medicină. Ci în orice. Și nu numai în tinerețe. Ci oricând. Cea mai mare capcană la orice job e să ai impresia că le știi pe toate. Iar asta poate fi rețeta pentru dezastru, mai ales dacă o aplici de la început. Așa ajung oamenii să lucreze job-uri pe care le urăsc, toată viața.

foto Shutterstock

Articolul anterior

Când bărbatul divorțează și îl doare-n cur după aia. Inclusiv de copii.

Articolul următor

Tudor învață să numere

38 Comentarii

  1. Larisa

    La primul meu job eram plătită cu 100 euro/luna. Stăteam și 5 ore și uneori 9. Cheltuiam mai mulți bani pe benzina pentru ca job-ul era la o distanță de 30 de km fata de domiciliul meu. Am învățat enorm și am și furat meserie. Când m-a întrebat cineva cu cât l-am plătit pe maestrul meu ca sa ma învețe, mi-am dat seama ca a dat norocul peste mine. La vremea aceea se vehiculau sume de 40.000 euro pentru 2 ani de stagiatura.

    3+
  2. Gabriela H

    Cum te-ai dus tu la interviul la Elle, asa m-am dus eu la interviul pentru postul în HR, la noi la firma. Tot ce era în mintea mea era sa iau jobul, nimic altceva. Și l-am luat. Cu o șefa atât de mișto încât m-a luat în echipa ei chiar dacă eram deja însărcinată în 3 luni și știa că nu o sa mai stau mult la birou.

    2+
  3. Daniela

    Cateodata am impresia ca generatia noastra a fost cumva norocoasa din punctul asta de vedere. Am lucrat de tineri pe unde am apucat si consider ca, desi multe dintre job-urile tineretii nu aveau legatura cu cariera aleasa, au reprezentat de fapt experienta aceea nu ceruta de angajator ci necesara pentru job-ul vietii tale. Parintii adolescentilor din ziua de azi prefera sa dea ei si mai mult din coate numai pentru siguranta copilului sau pentru a nu il chinui, pe unii ii trimit la facultati doar ca sa nu se faca ei ca parinti de rusine ca odorul nu a facut o facultate etc. In concluzie, am impresia ca nu se mai cultiva dorinta de a munci. Practic, si eu am lucrat pe unde am apucat din dorinta de a avea banul meu si pentru experienta. Mama a cam suferit cand ma vedea atat de mica si chinuindu-ma dar m-a ajutat enorm.

    5+
    • Cred că e adevărat ce zici, deși să știi că și eu am avut colegi care s-au încadrat la categoria ambiția părinților. Copii de medici, unii mari profesori universitare, dați la medicină cu forța, doar fiindcă părinții le puteau aranja examenele cu ușurință. Fără să își dea seama că omorau orice potențial din copilul lor, orice motivație și îi transformai în niște lepre umane, total nefericite. Unul dintre colegii ăștia a și rămas repetenți și apoi a abandonat, fiindcă niciun profesor nu puteau să îl treacă dacă nu scria chiar nimic pe foaia de examen :))) era și asta o formă de prostest.

      Cât despre mama mea, ei îi era cea mai mare ciudă când eram însărcinată și îmi era un rău îngrozitor și mergeam la lucru. Mie nu putea să-mi dea nimeni concediu medical cum primesc gravidele în România, cum dă mama oricărei gravide care se simte rău…

      3+
  4. florin matyas

    Eu sunt de cu totul alta părere. Trebuie să câștigi bani cat mai mulți și cât mai repede înainte să îți irosești viața.

    Dar asta nu înseamnă să mergi înainte fără să te asiguri minimum. Multe fete merg în Italia ca dansatoare și ajung prostituate. Altele vor să devină manechine și ajung prostituate de lux. Unii vor să muncească pe plantații și ajung sclavi pe plantații. Așa că deschideți bine ochii înainte să accepți o ofertă.

    Iar în ce privește voluntariatul dacă nu ai pe cine să te susțină materiale las-o baltă. Îți pierzi cei mai frumosi ani lucrând pentru alții și te alegi cu praful de pe tobă.

    În ce privește specializarea crsd ca unii au nevoie de ajutor pe când alții nu au nevoie. Depinde în ce domeniu activezi și cat ești de pregătit. Asta decizi tu singur.

    5+
    • Daniela

      Nu este mereu despre bani. Intr-adevar, este foarte placut sentimentul de a castiga bani din munca ta, indiferent care este jobul tau. Ideea este, ca orice tanar, incepand chiar de la majorat, sa lucreze unde poate, conform capacitatii. Asa capata experienta mai ales de viata, invata sa cunoasca oamenii, invata sa reactioneze in diferite situatii, sa se orienteze, sa faca bani si sa descopere ce este mai bine pentru ei. Asta este experienta pe care nu ti-o poate oferi nimeni stand acasa si asteptand un post de director ca doar am facut o facultate din care nu am ramas cu prea multe. Dar am facut-o pentru ca asa au vrut parintii sau asa este la moda. Asta cred eu ca a fost ideea articolului.

      5+
    • Nicu

      Inspirator articol, Miruna 🙂
      Florin, degeaba castigi doar bani si nimic altceva. Da, au o oarecare importanta, dar degeaba (vorbesc la modul general) ai bani si nimic altceva, nici in cap, nici in suflet.
      Daca unii urmaresc doar bani , poate ca vor reusi sa-i aiba , poate ca nu, chiar daca sunt din aia (in viziunea lor), perfecti, atotstiutori, omnipotenti, mici zei pe pamant, care nu au nevoie de ajutor in veci. Da, poate vor avea niste bani, dar inauntrul va fi mai degraba gol sau macinat de alte lipsuri sau frustrari, de toate felurile.
      Asa ca nu, multumesc, decat bani multi si nimic altceva, prefer sa lucrez ceva care sa ma faca sa ma simt bine, sa imi placa, sa invat , sa ma simt mandru de ceea ce fac , sa invat pe altii ceea ce stiu, chiar daca nu e cel mai bine platit job, dar nici foame nu fac.
      Partea faina e acuma: chiar nu este nevoie sa fim de acord in toate, este loc pentru toata lumea, pentru toate parerile.
      Succes tuturor la vânat fericirea 🙂

      2+
    • CristinaM

      Pai o parte din viata o irosesti alergand sa faci bani si, cred eu, alergi in tinerete cand poti… doar ca tot alergand, trece viata pe langa tine iar cand te uiti in urma te intrebi “ce dr… s-a intamplat cu viata ta”
      Echilibrul intre familie, bani si pasiuni mi se pare mai de bun augur si mai lipsit de regrete ulterioare.

      2+
      • Nicu

        Asa este. Tocmai acel echilibru este cel mai greu de realizat 🙂

        1+
        • Măi, se poate și cum zice FLorin, am văzut colegi ieșiți de pe băncile facultății, umblau cu seringa în mână și făceau niște afirmații foarte siguri pe ei, deși nimeni nu ar fi putut găsi explicația acelei încrederi, când ei nu făcuseră o anestezie toată facultatea. Ce să zic, cel puțin în medicină, cred că e foarte important să îți știi lungul nasului, să nu crezi niciodată că doar tu ai dreptate și că nu mai ai nimic de învățat. Șansele sunt, mai ales la început, să mai ai încă multe de învățat. Atâta tot. Iar aroganța asta îi poate costa cariera pe medicii tineri.

          1+
          • CristinaM

            Sa-ti vezi lungul nasului este bine in orice meserie/ job…in medicina daca nu-l vezi poti face mult rau, mai mult decat ar face un vanzator la hypermarket dar putina modestie nu strica; nu zic sa te lasi calcat in picioare

            0
  5. Larisa

    Este pe feelingul meu ce spui! Si eu sunt studenta la stomatologie, am fost la 2 cabinete doar cu privitul, dar abia astept sa gasesc o echipa unde sa si fac ceva practic :).

    0
    • E importantă și această etapă, fură meserie cât de mult poți și bagă-te să ajuți oricând se ivește ocazia. Până asistenta mixează ceva, sari tu să aspiri. Orice e bine venit, plus că faci impresie bună.

      Uite, eu am impresionat pe unul dintre dentiști, fiindcă nu voiam să stau pe scaun în timp ce era pacientul în cabinet. Mi se părea semn de respect pentru el care lucra și pentru pacient. Plus, că de pe scaun chiar nu vedeam nimic. Și din picioare era uneori greu să văd, doar știi.

      Spor și succes!

      0
  6. Zita

    Medicina ca medicina dar cu jobul ala de la Elle, ce s-a intamplat?

    0
  7. Constanta

    Am inceput sa citesc multe articole publicate de dvs. Sunt incantata sa constat ca, desi rare, inca mai exista persoane cu o conduita de om decent si rafinat ca dvs.
    Va multumesc pentru ceea ce publicati! Excelent!

    5+
  8. Mimi

    Bine că ați scris in “același timp” și nu în “aceeași noapte”, că as fi fost obligată să mă prezint, să ne cunoaștem. Că eu dorm in mai multe paturi și în mai multe camere in aceeași noapte, in funcție de odrasla care se trezește și plânge mai repede! Sunt norocoasă că legea nu-mi permite să dorm in două camere/paturi in același timp – legea fizicii, desigur!

    10+
  9. Andreea

    Eu trebuia in timpul școlii să fac 400 de ore de practică neplătite. Dimineata practică, după amiaza școală. Astea erau regulile si le – am acceptat. Însă când am inceput practica, după vreo 2 săptămâni cred proprietara mi – a spus că nu accepta fără să fiu plătită. Așa că mi – a făcut un contract de munca, lucru care se întâmplă rar in domeniul meu mai ales in primul semestru. Cât despre experiență a fost genială. Am învățat enorm in 6ani la ea. Mi-a pus atelierul la dispozitie si mi-a spus că pot face tot ce vreau. Si tot ea mi-a spus să cred că pot face tot ce vreau atâta timp cât depun suficientă muncă. Si intr-un fel tot ea m-impins să-mi deschid atelierul de ciocolată. Si ai mare dreptate si cu experienta de la Mc. Am lucrat 6 ani ca responsabil restaurant dar a fost o experienta făină. Am învățat multe si am învățat să mă cunosc.

    4+
  10. Catalina

    Primul job a fost o super oportunitate tehnica, dar din pacate intr-un departament unde “fetele nu prea rezista” (chiar asa mi-a zis HR-ul la interviu). M-am gandit ca poate nu sunt bine pregatite tehnic, poate sunt misogini colegii.Din a doua luna am inteles de ce. Cu totul am stat 5 luni si am ales sa inchei colaborarea :).

    0
    • Păi nu ne poți lăsa așa: de ce????

      0
      • Catalina

        Au trecut de atunci 5 ani. In plus, am intalnit una din fetele care nu a rezistat in departament. Ea a facut sesizari, peste sesizari, la HR , la manageri. Comportamentul se imbunatatea cateva zile si dupa revenea la normal. Poate daca aveam vreo sesizare scrisa, mai puteam face ceva acum.

        0
  11. Carmen

    Eu sunt genul de persoana pe care o motiveaza partea financiara. Sunt genul practic, realist spre pesimist as putea spune. Eu stiu foarte bine ca ratele la banca nu mi le platesc cu satisfactie personala. Am lucrat din primul an de facultate, in diferite domenii, am acumulat multa experienta si am cunoscut multe persoane. Daca ar fii sa aleg sa fac ceva ce imi place sau sa castig foarte bine as incerca sa gasesc un echilibru intre cele doua, iar daca acest lucru este imposibil, as alege partea materiala. 🙂 Mereu am sustinut ca lucram efectiv pentru bani, daca aveam nevoie de aprecierea celorlalti deveneam actrita sau cantareata. 🙂

    10+
    • Conteaza mult, normal, dar nu toata lumea recunoaste. 🙂

      0
      • Contează mult, normal, dar cred că e mult mai smart să conteze și ceea ce înveți. Tocmai fiindcă la 20 de ani te poate încânta un venit de 2500 lei ca ospătar undeva, dar la 30 de ani, când poate ai familie și copii, să nu mai fie la fel de încântător. Nu știu cât de mult poate câștiga un ospătar, dar ați înțeles ideea.

        1+
  12. Camelia

    Perfecta dreptate. Specialitatea mi-am ales-o dupa corazon, desi aveam punctaj de cardio/dermato/gastro (aka specialitatile medicale banoase). M-am dus pe o sectie unde nu se ducea nimeni ca era proful dur si sporul mai mic, intamplarea a fost sa fie omul providential. In Paris m-am dus pe cea mai horror sectie (lucram 12-15 ore pe zi, fara sa tin cont de garzi) a unui om care are pagina de Wikipedia si care m-a invatat sa muncesc eficient.
    Sunt importanti si banii, dar eu cred ca daca faci ce-ti place, banii vor veni in cantitate suficienta.

    0
    • Diana I

      De curiozitate, ce specialitate v-ati ales? Ati avut temeri, in anii preclinici, ca nu veti gasi vreo specialitate care sa va placa?

      0
      • Camelia

        Eu am ales Boli Infectioase. Dezavantajele pe care le vedeam eu atunci: lipsa echivalarii directe in majoritatea tarilor din vest, riscul infectios, practica liberala inexistenta si deci venituri limitate la salariu etc nu s-au adeverit.
        Nu am avut temeri fiindca mi-au placut majoritatea specialitatilor medicale, dar doar una m-a pasionat.
        Oricum atat pentru mine cat si pentru majoritatea colegilor mei alegerea s-a clarificat la finalul facultatii.

        0
  13. Liliana

    Eu cunosc un tânăr care a terminat facultatea și caută sa se angajeze pe minimum 1.000 de euro + bonuri + asigurare medicală etc. doar pentru ca are absolvita o facultate. E atât de convins că merita 1.000 de euro din start doar pentru ca a terminat facultatea.

    Eu n-am angajat in timpul facultății ca lucrător comercial/casier la un magazin de cartier. 600 de lei/lună. Dar a fost o experiența excepțională. Am interacționat cu oameni, am învățat sa comunic, am apreciat fiecare leu primit. Și am învățat ceva foarte important: sa am respect fata de munca, față de actul de a lucra. Din păcate, constat că mulți nu mai apreciază munca, dimpotrivă – caută sa facă cât mai mulți bani, pe cât mai putina munca, eventual chiar deloc.

    4+
    • Imi pare rau sa-ti spun, dar eu personal cred ca patronul n-a facut decat sa profite de tine oferindu-ti acest salariu mizerabil … Ce faci cu 600 lei? Cat despre tanarul mentionat de tine, bravo lui, eu il felicit! Daca omul se simte stapan pe conostintele si capacitatile sale, nu vad de ce n-ar cere. De-aia s-a ajuns in Romania in halul asta, ca patronii sa faca profit nesimtit cu investitie minima, pentru ca exista oameni ca si tine ca vor sa munceasca pe 2 lei.

      2+
  14. Eu m-am angajat nu de placere ci de foame. Eram constienta ca in 1-2 ani termin facultatea si nu am ce scrie in cv, asa ca nu am intrebat nici macar ce salariu dau sau daca dau, eram multumita ca am unde lucra (unele zile stateam si 12 ore). Prima plata a fost juma din salariul minim pe economie, si intr-un fel eram multumita ca macar aveam o experienta de scris in cv – prietenele mele inca nu isi gasisera. A urmat mutatul in Bucuresti, unde am luat primul job oferit – trebuia sa platesc chirie si altele – minimum pe economie. 6 zile pe sapt. 10 ore pe zi. Apoi restul e poveste, cu siguranta gazdei si a unei paini acoperite am reusit sa evoluez si sa caut si joburi unde am ce invata – din pacate unii nu reusesc sa treaca de pragul asta.

    1+

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 203 queries in 0.598 s