Cum se schimbă perspectivele. Zilele astea, cu weekend inclus, am mers ca bezmetica zilnic la muncă, unde am desfăşurat acţiunea reorganizarea cabinetului, căci mâine e control din ăla, de te caută şi-n c*r. Şi cum tot mi-au umflat ăştia capul cu reglementări şi legislaţii şi infection control şi risk assessment, am zis că e destul de simplu să punem totul în ordine. Că informaţia o aveam la botul calului, tot ce mai trebuia executat era implementarea.
Categoria: blondă şi cu job (Pagina 12 din 13)
Oficial, a început. De ieri:
Şi culmea, să vedeţi ce îmi spune dentistul la al cărui cabinet lucrez. Adică, un fel de şeful meu, cum ar veni, deşi dentiştii sunt “asociaţi” (ca avocaţii) în ţara asta, nicidecum angajaţi. Şi, când să plec, mă chemă în biroul lui şi-mi zice:
În vacanţa dinaintea Paştilor din anul 5, când aşteptam răspuns de la revista ELLE în legătură cu cea de-a doua fază a interviului la care fusesem, ţin minte că un prieten bun mă rugase să-i pun şi lui câteva plombe, dacă tot eram acasă.
În săptămâna aia, ţin minte că aproape închideam ochii şi-mi opream gândurile, atunci când treceam prin faţa cabinetului dentar, nu cumva să i se pară Universului că am vreo îndoială sau că trădez în vreun fel dorinţa unui răspuns pozitiv. Mi-am refuzat prietenul cu o nesimţire elegantă, dar totuşi nesimţire, bazându-mă pe faptul că el mă iubeşte chiar şi atunci când nu mă înţelege.
Au fost zile în care îmi doream să fiu robot. Să mă trezesc şi eu dimineaţa ca oamenii, să am un birou la care să fiu la fix, un şef de care să ştiu frică şi un program pe care să nu mai încerc să-l fentez.
Apoi am aproximativ căpătat chestiile astea şi am început să-mi doresc libertate. Nu pe cea de dinainte, că de aia mă săturasem deja ori uitasem suficient de mult ce gust are. Voiam acum o altă libertate, una scăldată în internet şi creativitate.
Când eram la copiii ăştia din Cluj la banchet, am avut aşa un moment de maximă introspecţie, rătăcire sau puseu de tulburare comportamentală, când m-am întrebat următoarea chestie: dacă aş putea alege să fiu oricare dintre ei (iar ardelenii ăştia mi-s şi frumoşi şi deştepţi), oare care aş alege să fiu.
- În anii ăştia,
Pentru a clarifica din start orice nelămuriri, vă rog, consultaţi pagina Academiei Caţavencu. Citez de la punctul 6: “Ceea ce nu îndrăznești să faci la birou, treaz, faci în team building, beat.”
Nu vreau să vă bag prostii în cap, mai ales că eu sunt acea încă naivă, care chiar crede că fidelitatea nu s-a inventat degeaba pe lumea asta şi că autorii ei nu erau beţi la momentul ăla. Naiva de mine încă mai crede într-o inteligenţă superioară a bărbatului, superioară de mijloc, brâu sau chiloţi, cum vreţi să-i spunem. La fel cum crede într-un control al minţii asupra trupului indiferent de ce avem în acei chiloţi. Singura problemă e să nu se facă aglomeraţie, că apoi faci faţă cu greu.
De asta zic, de unele situaţii e mai bine să te fereşti. Să vedeţi acuma. Weekend-ul ăsta mă nimeresc într-un hotel, printre nunţi, botezuri şi teambuilding-uri. Pe la 1 noaptea, când m-am retras eu în culmea tinereţii şi a oboselii aferente, moşnegi la costum, cu sacouri dezbrăcate, mâneci suflecate şi cravate lăbărţate se rupeau în figuri pe ritmuri de Ozone şi Dan Spătaru cel răposat. Iar după horele de grupa mică, au început băieţii să bage muzici mai alese, mai încinse, mai cu Tom Jones şi mai cu sex bombe. Imaginea era în felul următor: moşnegii frecându-şi palmele-ntre ele şi înghiţind în sec, subalternele frecându-şi altceva de ei, fără vreun indiciu de înghiţit sau nu. Alcoolemia părea să fi trecut de mult de ora Colgate şi limita legală (cu toate că eu -să fi fost în locul lor- nici nu m-aş fi turmentat prea tare, că doar e păcat să nu-ţi mai aminteşti dimineaţa ce crai ai fost seara. Măcar atâta bucurie! ), iar aspiraţiile secretarelor erau ca natura primăvara: înflorite de atâta entuziasm şi Tom Jones. Că imaginea cămăşilor descheiate nu incita decât la o urgentă vizită la cosmeticiană.
Nu vreau să fac discriminări şi să spun că doar femeile (subalterne sau nu) încercau să tragă beneficii după o noapte fierbinte de teambuilding între 4 ochi. Sau doi, că unora le place să-i închidă. Sau mai mulţi, că alţii se declară fani. Sau se uită în oglindă. Nu vreau să-i pun pe domnii scăpaţi de sub jurisdicţia nevestelor sub semnul nenorociţilor absoluţi, fiind convinsă că în ambele situaţii există avantaje şi dezavantaje majore. Unul dintre ele (care anume să aleagă cititorul, din proprie experienţă sau imaginaţie) fiind acela când îţi aminteşti ce şi cu cine ai făcut. Uneori e de preferat ca măcar memoria ta să te scutească, fiindcă de judecata celor din jur oricum nu scapi.
Eu nu judec, să nu ne înţelegem greşit. Îmi place ideea de teambuilding, dar îmi place mai mult când e teambuilding-ul meu. Ale lui nu-mi plac.
😀
