Când pun capul seara pe pernă, simt că sunt acasă

2011, Malaezia

Nici nu ştiu ce e mai fain aici. Să fie mâncarea (m-aş scălda în orez, jur!), temperatura (dă-o încolo de umezeală, faptul că e mereu cald contează!), nucile de cocos proaspete, curăţate şi sorbite pe loc, oamenii ăştia care zâmbesc mereu, arhitectura, amalgamul de condimente şi culori din Little India, papaya, plantaţiile de ceai, sentimentul de siguranţă oriunde m-aş afla, fluturii care ţi se aşează în palmă, plajele cu apă turcoaz sau faptul că în sfârşiiiiiiiiiit am găsit prăjituri de alea adevărate la vreo 30 de km de noi? Să fie faptul că la fabrică încep să se lege lucrurile?

Mă uit pe geam şi văd palmierii din faţa casei. Iarba e proaspăt tunsă. Beau un teh Tarik şi privesc ordinea asta minunată din ţara asta minunată, dar din când în când, tot îmi alunecă privirea spre inimioara cu tricolor din brăţara de la mână…

2013, Franţa.
În sfârşit, am reuşit! Am visat de mică să obţin o bursă de studii în străinătate şi iată-mă! Sunt în oraşul violetelor de vreo două luni şi am un sentiment de linişte de nedescris. Toate sunt la locul lor, programul este lejer, după laborator am timp berechet să fac ce vrea inimioara mea. Iar cel mai des vrea să mă plimb cu bicicleta pe Canal du Midi. În weekend savurăm cafea adevărată şi croissante în centru, zgâindu-ne la trecătorii care se mişcă leneş, iar uneori ne răsfăţăm şi cu clătite. Viaţa pare să aibă un alt curs aici; îmi tihnesc pauzele, mă relaxează ieşirile în natură, mă bucură fiecare lucru cu care îmi intersectez privirea. Unde mai pui că profesorul meu îndrumător m-a întrebat dacă nu aş vrea să mă înscriu la doctorat. Aici, în Franţa saaaaau – ţine-te bine – în Brazilia! Peste mări şi ţări, pentru că el predă la o universitate din Rio şi long story short, putem găsi ceva potrivit şi acolo. Booom diaaa, Rio! Ipanema, Brazilia, Copacabana, Brazilia, culoare, samba, pagode, Brazilia, carnaval… Şi deşi eu sunt departe cu gândul şi am şansa de a pleca acolo, din când în când, tot îmi alunecă privirea spre inimioara cu tricolor din brăţara de la mână…

2017, România.
Încerc să îmi fac drum printre maşinile care stau la semafor, fără a lăsa însă loc pe trecere. Încerc să respir pe gură, mă ustură în gât, aş vrea să îmi ţin respiraţia cumva… of, trebuia să fi ieşit mai târziu din casă! Pe seară, măcar să fie un pic răcoare, ca să nu se  mai simtă aşa rău aerul ăsta atât de încărcat. Dar nu e după mine – fetiţa mea de un an şi patru luni îmi aduce pantofii, mi-i pune în braţe şi îmi arată uşa. Aşa că vreau, nu vreau, ieşim la plimbare.

Ajungem într-un parc în care cel puţin o persoană fumează sau mănâncă seminţe. Culeg cioburi, capace, dopuri de sticle, ambalaje şi ce ar mai putea ajunge şi băga ea în guriţă. Stăm la cozi lungi pentru a lua pâine, pentru că oamenii se uită urât dacă vrem să ne băgăm în faţă. Se uită urât şi dacă plânge copilul, deci oricum ai da-o, tot nu e bine. Aşteptăm cel puţin o oră pentru a ajunge în cabinetul medicului, deşi programarea e făcută de o săptămână iar eu am fost şi sunt punctuală. Nedreptăţi. Corupţie. Legi scrise, dar nerespectate. Mâini legate, ridicat din umeri. Oh, şi câte aş mai putea adăuga!

Dar… când pun capul seara pe pernă, simt că sunt acasă. Dacă mi-e dor de ai mei, pot să îi sun aşa, într-o doară, pentru ca mai apoi să le apar la uşă – surrrrrrrrrrrprizăăă! – aşa cum am făcut acum o lună. Pot să vorbesc într-o limbă care îmi sună melodios, pe care o iubesc şi pe care vreau să o aud şi din gura fetiţei mele. Pot să îmi văd prietenele, să le îmbrăţişez şi să vorbim câte în lună şi în stele. Pot să descopăr comori ascunse prin sufletele şi poveştile oamenilor din sate uitate de lume.
De fapt, e vorba despre sentimentul de apartenenţă, de acasă, de familiar.

Pentru mine, asta e de nepreţuit. Şi chiar şi acasă fiind, tot port inimioara cu tricolor în brăţara de la mână.

Pe Adina o găsiţi pe www.FromMegwithLove.Ro şi pe www.Super-Mami.Ro

După ce-am locuit 5 ani în Marea Britanie, la aproape un an și jumătate de când sunt din nou acasă, am început o serie de articole săptămânale, pe care le voi aduna în categoria ”De ce m-am întors în România”. Sunt adevărate ale românilor care se mișcă împotriva curentului. Scrise de ei. Într-un moment al țării noastre, cand toți vor să plece (și nu îi putem condamna), ar fi super tare să arătăm și poveștile celor care au ales să se întoarcă. Oameni obișnuiți așa ca mine și ca tine, despre care nu vorbește nimeni. 

(Dacă știți pe cineva care s-a întors și vrea să-și spună povestea, puneți-ne în legătură. Mulțumesc.)

Celelalte articole pe acest subiect:

• De ce ne-am întors în România. De tot. (povestea noastră)
• M-am gândit la viitorul copilului meu, când m-am întors în România (din Luxemburg, la Cluj)

• De ce m-am întors în România- din Manchester, UK