Ce sunt în stare să fac pentru copilul meu

Când eram mică și mă durea ceva, mama îmi spunea că și-ar dori să o doară pe ea, să-mi ia toată durerea cu mâna, să sufere ea, să plângă ea, să i se facă ei crustă pe bubă, apoi să-i cadă și tot așa. Nu se putea, normal, așa ceva, iar mie mi se părea foarte ciudat ca un om să-și dorească să sufere perfect gratuit în locul altui om.

Când mi-a frânt inima cel mai mare idiot pe care cred că l-am iubit la un moment dat, mama a zis că a simțit pentru prima și singura dată în viața ei instincte criminale. Iar m-am mirat, fiindcă mama mea e genul de om bun, care-și dă ultima aspirină din casă unui bolnav doar ca să-l scutească de un drum până la farmacia din colț.

Când am născut, în noaptea aia, mama a slăbit 5 kile întregi.

O să înțelegi când o să ai și tu copii, îmi spunea.

Și , iată, că îl am.

Toată sarcina, abia am mâncat o tabletă de ciocolată. Albă și aia, nu cumva să deranjez vreun locatar din burtică.

Din momentul în care am văzut 2 liniuțe pe test, nu m-am mai atins de cafea. Eu -care nici atunci când m-a pus medicul pe regim strict până la sânge, din cauza unei alergii de cauză necunoscută- nu m-am putut abține de la cafea.

Dar cea mai mare teamă a mea de după ce urma să nasc era lipsa de somn. Fiindcă nu pot funcționa fără. Adică, pot o vreme, ca orice om normal, dar după vremea aia, s-a terminat. Am supraviețuit și cu chestia asta, ba am setat noi standarde de funcționare a propriului meu sistem, încât aproape încă puteți spune că sunt o persoană drăguță.

Dar cea mai tare chestie de care nu aș fi crezut că sunt în stare a fost acum câteva zile, în parc. Tudor alerga pe iarbă, eu după el, la câțiva metri în spate. Horațiu pe bancă. La un moment dat, ca în desene animate, s-a schimbat scena și, pac, Tudor mai avea un pic și mângâia caninii unui maidanez destul de nervos. Copilul e prietenos cu câinii, nu aș vrea să îi fie frică de ei, dar nici să fie atât de apropiat cu un necunoscut. L-am simțit pe Horațiu cum se năpustește din spatele meu, de, dacă ar fi fost Superman, m-ar fi strivit cu mantia cea roșie. Și, în timp ce alergam spre Tudor, mă gândeam deja cum să mă ofer eu însămi drept hrană maidanezilor înfometați și foarte enervați. Mă transformasem. Eram Superman și Batman la un loc. Pentru copilul meu? Fugiți, urâților, de-aici, că vă dau un picior nu să mi-l mâncați, ci drept în gură!

Am înșfăcat copilul, care nici măcar nu s-a speriat și m-am întors la bărbat, care era transfigurat și tot transpirat în costumul lui de Superman enervat.

Am supraviețuit cu toții, inclusiv maidanezii.

Am scris acest articol în semn de mulțumire pentru Zâna Scutecel, care a dus o campanie antifumat în sarcină zilele astea pe blogul ei. Îmi place că s-a gândit la ceva de real folos, mai ales pentru bebeluși, că a ales să ducă o campanie fără sponsori, doar prin puterea comunității sale. În ziua de astăzi, când fiecare covrig donat are un buget de publicitate în spate, inițiativele de genul acesta sunt ca o gură de aer curat. Sper ca mesajul să fi ieșit din bula noastră, să fi ajuns la mamele care au cu adevărat nevoie de ajutor ca să se lase de fumat în sarcină. Miza e prea mare, iar timpul e foarte scurt.

Și aș îndrăzni să duc discuția un pas mai departe. Dacă suntem capabile să ne lăsăm de ciocolată și de cafea pentru puiii noștri, dacă suntem în stare să alergăm pe tocuri după ei, să-i legănăm cu orele în brațe, să-i alăptăm până la adânci bătrâneți, să le răspundem la a cinșpemia întrebare, dacă putem renunța la fumat pentru ei, la rujuri scumpe și seriale preferate, dacă oricând sărim să ne luptăm cu maidanezii, cu sistemul și cu toată societatea pentru ei, cred că, de fapt, noi mamele suntem niște Superman-i sub acoperire. Mama mea avea dreptate. Așa-i că putem face orice?