Călătoriile cu copiii nu-s ca pe Instagram

Ultimul capitol al cărții Manifest de Roxi Nafousi e despre invidie și cum o putem transforma în ceva constructiv. E preferatul meu.

Primul pas e să o înțelegem.

Invidia e un sentiment secundar, ceva care ascunde altceva. Cea mai sinceră invidie pe care am simțit-o vreodată a fost pentru femeile care nășteau natural, când eu mi-am dorit și n-am reușit. Am știut că e invidie, pentru că îmi era imposibil să mă pot bucura.

Asta a fost pur și simplu dureros. Fiindcă eu am capacitatea de a mă bucura sincer pentru cele mai slabe, cu picioare mai lungi, cu păr mai blond, cu diplome mai înalte, cu copii mai deștepți, cu bani mai mulți. M-am bucurat pentru prietene care se măritau, deși eu am mers singură la nunta lor. Îmi ziceam, ce frumoasă e dragostea adevărată, o să am și eu parte de așa ceva într-o bună zi.

Și am avut.

Acum știu însă că invidia legată de naștere însemna ”mi-am dorit atât de mult să nasc natural și eu”. Invidia mea însemna ”mi-e atât de frică să mor și să nu experimentez niciodată așa ceva”. Nu intrăm în dezbaterea asta, e doar cel mai accesibil moment din memoria mea. E relevant doar fiindcă a fost ceva foarte dorit.

Ceva s-a schimbat când am înlocuit teama cu ambiția. Dar nu am decis de pe o zi pe alta ca o dietă nouă pe care o începi. S-a produs ceva în interior, nu știu exact cum să explic. Când m-am văzut singură într-un sistem profund defect, am știut că sunt singura care îmi poate da o șansă. Nu m-am încăpățânat, ci m-am pregătit. În final am reușit, că na, altfel probabil tot o invidioasă eram.

Dar ce schimbare de perspectivă.

În carte zice așa:

Când simți invidia, întreabă-te: oare ce anume mi-aș dori din ce are ea? Oare cum aș putea folosi asta ca ceva inspirațional? Fiindcă inspirația te ridică, în timp ce critica te coboară. Una te crește, cealaltă te micește.

Sigur că la mine era un sentiment intens de durere. Până și fizică, dacă vrei. Pe mine cezariana încă mă doare, să nu credeți că nu o mai simt, doar că e ceva surd acum. Nu vreau să fac traumadumping, probabil e pentru multe persoane un subiect greu de dus.

Și cred că până acum râdeam de manifestare doar fiindcă nu știam să pun problema cu adevărat constructiv. Sunt foarte curioasă însă dacă e cineva care a practicat manifestarea ca la carte și n-a reușit? Sau e 100% epic success?

Vă recomand cartea, noi o vom dezbate diseară în Sisterhood.

p.s. O să las și titlul, pentru că de la asta m-am luat. În capitol e tratată social media în mod special, fiindcă e o sursă generatoare de invidie. Și zice clar: când un cont îți generează sentimente de inadecvare, pune-ți întrebările de mai sus și pune-l pe pauză o vreme.

În perioada fix când eu am născut, a născut și o actriță pe care o urmăream pe IG. Atâta lapte și miere, măi, nene, ca la ea, nici la Lidl nu găseai. Adică nimic asemănător cu ce trăiam eu. Colici, hemoroizi, tantrumuri de la fratele mai mare, când apucam un duș, ziceai că mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap. I-am dat mut pentru o vreme, până mi-am mai aranjat țiglele pe casă eu. Nu ea. Problema nu era la ea.

Deci vă încurajez. Iar vacanțele cu copiii nu sunt ca pe Instagram. În realitate, durează mai mult de 90 de secunde, cât e un reel. Ceea ce e minunat, dar e și cu tantrumuri, cu de ce mi-ai luat jucăria, stai să te trag de păr, uite-un coș de gunoi, stai să mă frec de el, uite-o bară, vreau s-o ling, ne îmbarcăm? fac caca și e urgent.

Per total e foarte distractiv, asta zic. Și puneți mâna să citiți 🙂