Cu ce (nu) mă mai laud

Într-o miercuri seara s-au întâmplat toate. Oare așa sunt momentele-cheie, cele
definitorii ale vieții noastre? Cum reacționezi în clipa când se sincronizează o serie de ghinioane.

E fix ca-n statistica aia: cele mai multe accidente cu victime copii se întâmplă pe o rază de 5 km distanță de casă, când mergi numai până la colț după pâine și zici că, ce rost mai are, să prinzi o centură.

Accidentele nu se întâmplă în rutină. Ci în ieșiri de pe linie. Când cineva depășește pe una continuă, când cineva schimbă canalul de radio, cuiva i-a sunat telefonul și se întâlnesc toți trei. Aceeași clipă. O serie de ghinioane.

În fine.

Nu știu dacă ați prins, că am scris doar pe fb și ig. Am anulat cursul de social media și am dat înapoi banii oamenilor. Adevărul e că nu din acea miercuri nu fac prea bine, ci cu ceva timp dinainte, dar nici nu am de gând să practic trauma dumping în acest spațiu.

Scriu acest text din mers, e prima oară când revin pe bandă din aprilie.

Ce-am făcut în tot timpul ăsta, nu c-ar interesa pe cineva, știu că nu e deloc interesant când cineva zice ”vaaai, îmi pare rău că n-am mai postat de multă vreme” și te gândești, ”relax, nimeni n-a observat asta”.

Dar simt nevoia să mă aplaud. Fără să intru în detalii, azi îmi mișc din nou sângele prin vene. Măcar pentru asta. Am o listă foarte lungă de lucruri pentru care mă pedepsesc aspru. Dar să punem lumina pe lucrurile bune. E o forțare sinistră cu mult consum de energie, dar scrisul îmi place.

Ce n-aș vrea să uit din ultima vreme

Cutia cu înghețată nu vindecă, nici măcar nu anesteziază. De fapt, e o pedeapsă. Felul în care te simți după rămâne mult mai mult decât olinguriță până se topește. Dar uneori ai nevoie și de pedeapsă.

Am fost la teatru. Piesa Iulia, la Metropolis, m-a dus Sisterhood. Sau eu le-am dus pe ele. Nici nu contează de unde vine, important e că începe.

Am recitit Siddharta. Și chiar dacă n-am o coerență cerebrală foarte ancorată, m-am întrebat oare cine are dreptate. Vestul care aplaudă celebrarea sinelui și preaslăvește egoul sau Estul care aleargă fix în sens invers, spre lepădarea de sine. Grea întrebare pentru o mamă care vrea să-și crească într-un anumit fel copiii, dar care a și învățat că principala condiție ca asta să fie posibil e să-și umple ei găletușa prima.

Înțelepciunea nu poate fi predată, zice Hesse, în alte cuvinte, am undeva notat citatul exactamente. Înțelepciunea explicată sună prostește, aproape ridicol, în zilele noastre are și un nume: clișee. Înțelepciunea are nevoie să fie trăită, nu poate fi împrumutată. Ca să fie a ta, trebuie să-ți vină din sânge. Și din burtă.

Uite încă niște paragrafe ridicole, cum am eu impresia că am citit o carte și, gata, înțeleg ordinea lumii.

Pentru prima oară după multă vreme, mi s-a părut o oră lungă. Ce noutate! V-am zis că trăiesc în calendare, că valorific fiecare 10 minute. Ei, și mi-am pus ceasul să sune când trebuie să plec după copii la școală. M-am uitat la el după o vreme, de teamă să nu cumva să fi pus calculatorul în loc de alarmă. Povestea vieții mele, poate ați pățit din astea.

Și mai erau 40 de minute! Mai aveam 40 de minute din acea oră, ce senzație, prieteni!

Miercuri l-am luat pe Tudor mai devreme de la after. Și joi pe Victor. A ieșit circ, dar a ieșit și bine.

Sâmbătă am mers la Opera Comică, am văzut Mathilda, este un spectacol care ne-a impresionat pe toți trei tare. Durează 3 ore, dar n-a mișcat niciun copil pe scaun, iar legenda spune că niciun copil n-a căscat vreodată la acest spectacol.

Este o desfășurare de forță. E dovada că mai există copii care nu-și petrec tot timpul la tabletă sau la jocuri video.

Nu mă porniți cu jocurile video, că am o părere pe cât e teama mea de mare. Recent am discutat cu tatăl unui coleg al lui Tudor, care e un german din Nemția, genul dintr-o bucată, care nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume. Nu cred că-i pasă foarte mult de comunicarea non-violentă. A zis omul că jocurile video la 8 ani te tâmpesc și îmi venea să-i dau o îmbrățișare.

Ieri am participat la o petrecere de copii. Am fost invitați și părinții, relax. Și a fost o noutate, fiindcă în mod normal aș fi profitat de ocazie să mai fac ceva. Ceva util, domnule, cum să stau eu, când copiii au deja asigurată o distracție?! Uite, bine, că am stat. La povești cu alte mame și cu alți tați, inclusiv cu al copiilor mei, ce surpriză plăcută!

Nu-ți poți vindeca trupul cu ură, mi-a arătat Instagramul de dimineață. Nu-ți poți obseda drumul spre sănătate, zicea în aceeași postare. Știu că a obseda nu suportă pasivitatea, dar eu am nevoie de multă activ-are, deci e licență mirunatică, lăsați-mă-n pace 🙂

Și nu poți face nu-mai-știu ce cu forța.

Și-am hotărât că uneori n-ai alternativă. Să ne mai lase Instagramul cu citatele.

Ce crezi, că îi e ușor lui Claudia Schiffer să arate cum arată? (Claudia Schiffer e laitmotivul meu pentru frumusețe, am blocat femeia în capul meu cu o imagine, vă rog să nu-mi veniți cu prezentul, că nu mă interesează. Claudia Schiffer a mea poate fi Beyonce a voastră, Pamela Anderson sau Iuliana Beregoi, la mulți ani, nu asta contează) Oare lui Horațiu i-o fi fost ușor să ia primul rezidențiatul pe neurochirurgie? Și să se trezească azi-dimineață la 6, ca să fie sigur că ajunge la pacient la ora promisă?

Oare i-o fi ușor mamei mele care mai e blocată la 38 de ani doar în imaginație la mine, oasele ei sunt de altă părere, oare îi e ușor cu atâtea cabinete? Cu atâția pacienți care o sună?

Oare copiilor mei le e ușor cu program de dimineața până seara? Cu o mamă ca mine?

Băi, uneori vine vremea să te oprești din ușureală. Sigur, ai anulat toată munca de anul ăsta, fiindcă a fost o cursă pe care ai ales s-o pui pe pauză. Sau să-i dai cancel, nu e ceva cert în momentul ăsta. Ai avut motive, le-ai înțeles cu mintea, ai avut o oră care ți s-a părut lungă, timp de calitate cu copiii, mergem mai departe?

Nimic extraordinar în viață nu s-a făcut cu ușurință. Să crezi altceva sunt clișee mincinoase.

Pune mâna pe-o carte și citește. Mult mai sănătoasă decât înghețata. Pune mâna pe bandă și pornește. Fă baie. Freacă dinții 4 minute. Ieși din mintea ta și coboară în inimă.

Fără întuneric nu poți vedea lumină. Nu tot asta cânți cel mai tare?

Uneori viața e ca mersul pe bandă. Îți transpiră mustățile, dar ești tot de unde ai plecat, doamnă. Mihaela Bilic are o teorie despre asta. Cică proful ei din Franța care monitoriza pacienții obezi cu diabet îi felicita nu numai pe cei care reușeau să slăbească, ci și pe cei care reușeau să se mențină.

Să nu te prostești e o victorie.

Depinde cum te uiți la tine.

Zoom out și tot înainte.

p.s. Mâine avem Sisterhood Marea Conectare. Înscrierile sunt deschise, n-am avut energie de data asta să fac o campanie decentă de primăvară, iertare. Dar suntem acolo pentru cine are nevoie de un împreună până la care eu număr zilele, sincer.

foto Delia Șimon