De ce așteptăm să se întâmple nenorociri pentru a începe să trăim ce ne dorim?

Te-ai schimbat față de mine, mi-a zis bunica ultima oară când am văzut-o.

-Cum adică, m-am schimbat?
-Ești altfel, nu știu exact.

Mi-a dat temă de gândire vreo două minute.

Să caut un răspuns pe care-l aveam. Ce interesant e barometrul ăsta intern al femeilor, ce fain e să îi dai glas, deși nu înțelegi indicatorul afișat. Doar că eu știam la ce se referă. Schimbarea. O simțisem și fără întrebări.

-Nu-mi mai este teamă că mori. Asta s-a schimbat, nu știu dacă e corect, dar e foarte posibil.

O femeie i-a scris soțului ei o scrisoare de apreciere.

Ce bărbat minunat, care strangulează sandwich-ul înainte să-l înfulece. Care observă când ea se tunde sau își schimbă cărerea pe cealaltă parte. Care e un tată grozav, se joacă Monopoly și de-a calul înaripat. Îmbrățișează tantrumuri și alină coșmarurile copiilor cum alții se șterg pe mâini după ce s-au spălat.

Scrisoarea era la îndemnului psihologului, în terapia de cuplu. Ce detaliu interesant, mai ales că, până la urmă, au divorțat.

Eram într-o relație la distanță, ăsta nu e film, e experiența mea personală.

Cu un băiat după care eram în limbă, dar el era departe și nu părea să ducă într-o altă zonă legătura noastră decât într-un chin maxim pentru mine. De dorul și nu mai voiam. Așa că i-am făcut o vizită, am dat o fugă până la el într-un weekend care urma să fie ultimul nostru weekend împreună. Eram hotărâtă să îl pup scurt la aeroport și aia să fie pentru ultima oară. Sigur că nu i-am spus și lui, am ținut secretul ăsta doar pentru mine.

A fost unul dintre cele mai frumoase weekend-uri ale noastre împreună.

Cât l-am fotografiat cu ochii minții, cât am stat trează la el brațe. Cât i-am învățat pe de rost umerii cu degetele mele, cât i-am privit cămașa odihnită pe un scaun în tăcere. Cât i-am invidiat ghiozdanul, care urma să-l îmbrățișeze când eu urma să fiu plecată. El n-a aflat niciodată că aveam de gând să-i dau papucii, fiindcă nu i-am mai dat în niciun aeroport sau alt loc vreodată. Ăsta e băiatul care mi-a dat peste cap multe socoteli de-acasă și care m-a și luat, într-o altă zi, de nevastă.

Toată viața mea am vrut să fiu o slabă.

Știu cu iubește-te așa cum ești, dar încă n-am coborât afirmația asta cu totul în inimă. Sunt în proces. Am suferit mult, am ratat momente, am pierdut petreceri, plimbări sub lună, bălăceli la piscină, tabere la mare. M-am înfometat, m-am îndopat, apoi am făcut copii și ceva s-a schimbat. Anul trecut m-am îmbolnăvit. Nu de ceva grav, nu vreau să vă faceți griji, ba chiar de ceva banal, dar foarte dureros. Am slăbit. Și nu o să vă ascund faptul că viața e incredibilă în acest nou trup. I love every minute of it.

Dar nu pot să nu-mi dau glas unei întrebări logice care s-a legat ca punctele din discursul lui Jobs:

De ce așteptăm să se întâmple nenorociri ca să ne trezim cu adevărat? De ce avem nevoie de palme metaforice, să ne revenim? Niște apă rece în cap? Oare e singurul mod, acest heirup, pentru a trăi ceea ce ne dorim? Conștient așa, full-time?

Cum schimbăm de pe pilot automat pe sens, pe conștient, în prezent? Sigur că nu o putem arde pe o profunzime nirvana style all the time, că probabil ne-ar interna într-un sanatoriu sau undeva safe, nu cred că îi iese cuiva. Dar măcar din când în când. Două minute, oare s-ar putea?

Cum ar fi să lași toată iubirea pentru ai tăi să iasă înainte ca ei să nu mai fie la celălalt capăt al firului de telefon. Cum ar fi să scrii scrisoarea de aprecieri înainte să ajungi la terapie de cuplu sau divorț. Cum ar fi să mănânci sănătos înainte să te îmbolnăvești. Cum ar fi să trăiești înainte să începi să mori?

Și nu putem afla decât dacă-ncercăm.

foto unsplash