Pe mine nu pastilele, ci femeile m-au salvat

Nu știu dacă am fost de pastile, posibil să da. Ce știu e că mi-am dorit să iau cu pumnul ceva, să scap de nenorocita care se mutase fără chirie și mă locuia.

Pentru că să fii mamă e greu. Nu e greu cum a fost să învăț pentru teza la mate. Nici greu cum a fost să țin minte nucleii bazali în anul întâi. Nici măcar greu ca la biochimie, unde chiar era limba chineză. Să fii mamă nu e greu cum era să urci Babeșul pe tocuri noaptea la 3. Nici greu cum a fost când am picat un examen. Nici greu ca o durere de măsea. Sau ca vreo despărțire de iubit. Să fii mamă nu e greu ca un capac de borcan pe care nu poți să-l deschizi. Pe ăla îl lași jos și-ți pui pofta-n cui sau chemi un bărbat cu mușchi.

Când ești mamă, nu ai pe cine să chemi, fiindcă singura mamă ești tu.

Și asta e al naibii de greu uneori.

Într-o dimineață la 8, când bebelușul meu s-a trezit, am sunat la 112. Mi-a răspuns doamna Vasilica, vecina noastră de la 8. Veniți, doamnă, că nu mai pot. A luat copilul două ore, am închis ușa după ei, nici nu știu dacă i-am dat haine de schimb sau mâncare pentru el, am avut încredere că se descurcă ea. Femeile asta fac. S-a descurcat.

Eram epuizată, fără niciun ajutor, cu un soț neurochirurg dedicat pacienților lui, scriam nopțile pe blog, eram în ultimul hal, simțeam că mor dacă nu dorm un minut în plus.

Când mi-a fost altă dată greu, deja era Eme cu noi și Victor la fel, Eme mi-a zis așa: ”Stai liniștită, că eu sunt aici. Vin și stau, nu te las.” Eme a fost bona copiilor noștri cam de când Tudor avea 3 ani până anul trecut. Cu un singur lucru Eme m-a amenințat, a zis că ea pleacă, dacă mă apuc de băut. Nu cred că a glumit.

Apoi mama. Mai întâi mama. Mai ales mama.

De câte ori n-a lăsat totul și a plecat de la cabinet direct la București. În săptămâna aia a groazei, când Putin a atacat, lui Eme i-a murit soacra și pe urmă s-a îmbolnăvit ea. Sau invers. O răceală sau ceva banal, dar avea febră, na, nu putea veni. Iar eu am făcut o criză de dureri fix atunci, fiindcă așa se întâmplă când ești mamă: toate explodează în același minut. Țin minte cum ridicam căruciorul cu Victor pe scări și strângeam din dinți, ca să-l ducem pe Tudor la grădiniță, pentru că să ridic căruciorul și să rămân acasă cu un singur copil era greul mai mic. Petreceam inclusiv nopțile fără somn, așteptând să-și facă toate calmantele efect. Vineri a venit mama și țin minte că a intrat pe ușă, am pupat-o și m-am culcat.

Toate m-au salvat.

Apoi au fost străinele, pe care nici măcar nu le văzusem în viața mea.

Roxana, my first coach, care a stat cu mine 5 ore în telefon într-o singură zi. Doamne ferește, dar tu așa faci cu toți? am întrebat. Nu cu toți, a răspuns, doar cu cei la început. Că începutul e mai greu, apoi o să fie tot mai ușor, până ajungi să găsești singură instrumente să te asculți, eu ți le arăt, tu o să te ajuți.

Apoi grupul de femei cu care ne întâlneam în fiecare luni online. 4 femei diferite, o sesiune de ascultare empatică. Era fabulos, parcă intram una în capul celeilalte pe o ușă deschisă larg. Faptul că nu ne cunoșteam în viața reală era și mai grozav, pentru că erau zero implicații altfel. Nu ne cunoșteam soții, copiii, așa că celelalte nu aveau opinii subiective deja formate despre nimic. Și ofereau perspective noi, care cântăreau altfel când veneau de la cineva care n-avea nicio reținere să-ți zică A sau B.

Aceste femei au adus lumină și aer curat în capul meu. Sigur că e și terapia importantă, dar pentru mine ele au fost aur curat. Principala calitate a acestui grup a fost că avea urechi. 4 femei, 8 urechi. Uneori nici nu ai nevoie de mai mult să îți revii puțin la căpuț.

Apoi, una e să-ți vorbească un specialist din cărți, alta e să-ți spună Laura Intenție despre puterea intenției de aseară, de când a culcat copiii ei. Și alta e să-ți dea Andreea o idee care să te inspire și să te salveze de pe canapeaua știți-voi-cui. Și de Ada nu mai zic, Ada m-a ținut în brațe când plângeam cel mai amar și mă uram cel mai aprig de când m-am urât pe pământ, și-a reușit să mă iubescă pe whatsapp cât să nu mă predau singură la Poliția Mamelor Vinovate de Tot.

Astea nu au fost femei care să mă învețe chestii din cărți, ci femei care mi-au dat carne din carnea lor. Care au sărit când îmi era mai greu. Care au stat în sesiuni de ascultare empatică fără să aștepte nimic la schimb. Ore în șir. S-a și râs, s-a și plâns, nici nu știți câte s-au făcut 🙂 Pe două dintre ele le-am și cunoscut în taberele Mirei Loghin. Mira a fost primul om care mi-a arătat ce se poate crea când aduni la un loc mai multe femei și doar le asculți.

Pe mine nu pastilele, ci femeile m-au salvat.

Vreau să dau mai departe acest ajutor.

E ca o datorie morală pe care o port undeva în corp.

O să conectez femeile din jurul meu. Poate nu degeaba ai ajuns cu lectura până aici, poate ești una dintre ele. Fix acum, în acest minut, acest articol e citit poate de mii de femei. Sunt femei informate, femei deștepte, femei cu lecțiile făcute, care știu cum ar trebui să reacționeze când copilul face un tantrum. Doar că uneori și celor mai buni dintre elevi le iese niște fum pe urechi în loc de niște blândețe pe gură. Aceste femei n-au nevoie de lecții, ci de empatie pentru momentele în care nu sunt cea mai bună versiune a lor.

Aceste femei n-au nevoie de judecată, ci de o ciocolată după ce copiii s-au culcat. Aceste femei n-au nevoie de modele de perfecțiune, ci de oameni cu trăiri asemănătoare cu ale lor.

Cred că ne putem strânge câteva. Suspina împreună. Căuta soluții împreună. Putem crește împreună și ne bucura de timpul petrecut cu sens. O să facem asta, demult visez la ceva similar, dar acum am și găsit formula organizatorică.

Fiindcă după Crăciun încă o femeie m-a salvat. O sibiancă frumoasă, care are doi copii și multe idei bune. Ștefana Peev, poate o urmăriți deja.

E o femeie căreia îi voi fi veșnic recunoscătoare, că a aprins o lumină în capul meu și a conectat the dots, cum ar zice Jobs. Știți povestea mea despre femeile Regine, Ștefana e o astfel de femeie, eu sunt o astfel de femeie, acestea sunt femeile pe care vreau să le atrag lângă mine. The Queens.

Nu va putea fi ceva pentru toată lumea, și deja vă rog să nu vă supărați. Mă gândesc la un sistem cât mai corect și de asta anunț din timp. Am avut petrecerea de Crăciun pe Instagram, a fost și un concurs desfășurat pe story cu primul venit, primul servit, cu premiu fain în pantofi (!), au ieșit bine ambele, dar multă lume mi-a scris  că și-ar fi dorit să fi știut de dinainte. Așa că nu mai fac surprize din astea și anunț. Din timp. Să nu ziceți că nu v-am zis.

Dacă vă face cu ochiul, băgați-vă adresa de mail AICI și vă țin la curent cu ce urmează. În mai puțin de o lună îi dăm drumul, că mă ard degetele și abia aștept.

Vreau să facem o cultură a femeilor care se pot bucura pentru succesul altor femei, din a ne aprecia pe noi însene și a ne oferi fix ce avem nevoie în cel mai important moment.

O să fie un cerc de femei (nu neapărat mame, deși cele mai multe cititoare ale mele sunt mame, pot fi viitoare mame sau deloc mame, pot fi bunici sau viitoare bunici, străbunici, pot fi și viitori bărbați, suntem oameni cu minți curioase și deschiși).

Ne vom întâlni online (deci puteți participa din toată lumea), vom citi cărți, vom discuta filme, vom avea invitați, vom face exerciții de fericire (vă arăt exact cum) și  ascultare emaptică. Vă mai pregătesc surprize. Dar surprizele nu se spun!

Participarea va fi contra cost, iar dacă sunteți prin zonă de ceva timp, știți cam cum sunt eu și ce ar putea ieși.

Mai las o dată link-ul unde vă puteți înscrie pe o listă de așteptare, să vă anunț detalii când încep. Am și cont de Instagram. Locurile sunt limitate și înscrierile vor fi deschise doar 24h. Fiți pe fază și fiți pe pace, de data asta anunț de dinainte, din timp.

foto Unsplash