Azi noapte am avut o revelație.
De ce mamele se plâng că-s rupte-n gură de oboseală, dar după ce adorm copiii, în loc să se culce și ele, încep cu: ciocolata din cămară, seriale regulamentare, capitole din carte. Și se face ora doișpe și zici ”un episod și gata”!
N-am citit-o, la fel ca 98% dintre români, dar am deja concluzie. Știu exact ce-i acolo, doar e în ADN-ul meu să mă pricep. Ce, n-am dreptul la păreri? E persoană publică, deci să-și asume. Să-și asume că oamenii-s răi, și mulți, și invidioși.
De câte ori îți vezi părinții pe an? La Paști și Crăciun, deci în medie de 2 ori? Câți ani mai au ei de trăit, 10, 20? La o socoteală simplă, rezultă c-o să-i mai vezi de 20 de ori, de fapt. 40, dacă ai noroc. Plus-minus, e însă o perspectivă care mi-a dat de gândit.
Intrasem în baie, să îmi îngrijesc operația, cum a zis doctorul. Soțul meu culca băieții dincolo. Și am simțit-o în capul pieptului. Mare și prezentă. Vina.
Am intrat pe ușa apartamentului nostru închiriat și n-am simțit. Nimic rău, zic. Niciun strop din groaza pe care o simțeam de câte ori plecam din Sibiu spre aeroport. Spre UK. Spre cabinet și pacienți.
Eu nu zic decat “Te cred.” Zici ca am un retard mintal avansat, blocat pe aceste doua cuvinte: “Te cred.”
