La finalul interviului, moderatorul a întrebat: ziceți un cuvânt care să vă definească acest an. Era primul an de pandemie, nici nu ieșiserăm încă total din lockdown. Patru oameni urmau să dea răspuns într-un interviu pe zoom. Cuvântul meu a fost FAMILIA.

Promisesem că mă duc. Probabil că se semnasem inclusiv contract. La ora x, în locul cutare. Ai nevoie de machiaj? Nu, mă descurc. Între noi fie vorba, ce bine că scap! Mereu mă fâstâcesc în a explica doamnei make-up-artist să nu-mi pună pudră un kil și nici sprâncene vreo cinci, că-s bune și cele două cu care am venit.

Așteptam ambulanța, care nu mai ajungea. Nu era o urgență de viață și de moarte, era ceva care putea aștepta. Doar că unele așteptări sunt ca un plasture pe care îl smulgi cu carne de pe pielea ta. Dor oricum, dar dor ca naiba dacă nu te miști. Patru ore și jumătate mai târziu, noi așteptam.

În capul meu s-a dat un blitzkrieg. Nu cred că ajung, vă rog să mă iertați. Știu că am promis, posibil să pierd niște bani. Aș vrea să vin, dar cuvântul meu e FAMILIA, știți? Stă sus de tot pe lista de valori. E sora mea, nu pot să o las.

Dar tu nu ai frați.

Cine-a zis?