-Il chem la telefon? ma intreaba mama.

Tudor e de o saptamana la Sibiu. E atat de fericit, incat mi-a zis ca el vrea sa se mute aici un an de zile. Ai mei sunt in continuare in santier, dar ce sa vezi, copilului nu ii pasa. Nu palatele sunt motivul pentru care nepotii isi iubesc bunicii, poftim exemplu elocvent.

Adica ai mei au apa calda si nu mai spala farfurii la baie, dar inca e destul de vestul salbatic pe la ei. Masina de vase nu e in functie, gatesc in pivnita si merg fiecare la cabinetul lui.

-Nu-l intrerupe, i-am zis.

Imi era drag sa ii spun noapte buna, dar auzeam niste chiote si imi zisese mama ca se juca dincolo cu bunicu-sau si cu o fetita care a dormit la noi. Nu vreau sa ii deranjez fericirea, ii voi spune ca m-am gandit la el si maine dimineata. Da-le radacini si libertatea sa isi intinda aripile. Mda, la 6 ani? Nu ma asteptam sa fie asa rapida partea cu aripile

Stiti, Eme mi-a zis o vorba: ca ea n-are bogatii sa le lase nepoatelor ei, dar are timp si le poate lasa amintiri.

Amintiri pe care nu le poate cumpara nimeni cu toti banii din lume. Noi insa stim ca nu da numai timp, ci si pe sine cate un pic.

Sunt asa fericita pentru el. Eu n-am avut parte de aceasta magie a universului de la bunici. N-am avut acolo prieteni. Adica, am avut bunici, Dumnezeu sa ii odihneasca, mi-i amintesc cu drag, dar atat. Nu am avut timp, nu asa cum zice Eme sau cum au baietii mei cu bunicii lor.

Si nu numai Tudor e foarte fericit. Ai mei au intinerit.

Maine se intoarce acasa. Si pana sa ma las sa imi fie dor, ma bucur de seara asta cu fiucea meu mic.