Experții recomandă să dăm copilul la un sport de echipă după 8 ani. Se pare, că înainte de asta, copilul nu e pregătit emoțional să câștige sau să piardă. Performanța lui în comparație cu alți copii poate fi foarte descurajantă, când e vorba de excluderea din echipa de fotbal, de exemplu.

Pe de altă parte, ne place la ce ne pricepem, nu? La ce suntem buni. Sigur, dar să dăm copilul la un sport prea devreme îl poate descuraja și îl poate face să urască acel sport exclusiv din vina ta, a părintelui grăbit.

Când Tudor abia începuse să meargă, i-am luat o bicicletă de echilibru de la Decathlon. Aceea fără pedale, precis o știți. Cea mai mică bicicletă care există, de 10inch. Fără niciun fel de pregătire, soțul meu a luat copilul și l-a pus pe jiț. Sigur că el avusese tricicletă înainte (din aia de plastic), dar tot s-a speriat. S-a speriat în asemenea hal, încât niciodată nu s-a mai atins de acea bicicletă portocalie de echilibru. A trecut direct la un model mai mare, fiindcă atât a durat să-l convingem că e ok.

Nu faceți ca noi.

Alte teorii susțin că până la vârsta de 12 ani, copilul ar trebui expus unei varietăți cât mai mare de sporturi. Fiindcă învață super ușor, încă nu are frici, dar deține deja o coordonare bună. Deci între 8 și 12 ani se dă startul pentru sport.

Deci nu dăm toddleri-i la sport?

Aș zice așa: dacă vedem că un copil are un talent, o înclinație spre ceva, nu o să-l oprim. Dar nici nu vom insista.

Noi l-am dus pe Tudor la tenis la 3 ani. I-a plăcut și nu prea. Deși făcea singur de cele mai multe ori, era greu pentru el. Nu numai fizic, dar încă nu răspundea foarte bine la comenzi, își pierdea răbdarea, nu era prea distractiv. A renunțat.

Mai târziu, l-am dat la fotbal. Și am crezut că-i copilul greșit. Nu i-a plăcut neam, așa că în două secunde am luat decizia că n-am de gând să-l oblig. Avea deja 5 ani. Entuziasmul lui a durat doar cât să-i cumpărăm echipament sportiv, deci o vizită la Decathlon. Papuci cu crampoane, tricou în care nu transpiri, șosete până la buric. M-a înnebunit cu șosetele astea, că toți băieții au. A avut și el, nu i-au folosit la nimic. Noroc că n-a costat mult echipamentul ăsta și că încă trag speranțe să-l moștenească cineva mic.

Dar mai mult decât vârsta, ca să se apuce de un sport, copiii au nevoie de anumite abilități:

Abilități fizice:

Să alerge, să sară, să țopăie, să arunce, să prindă și să șuteze. Cei mai mulți vor face asta între 3 și 5 ani. Acestea baza pentru orice formă de sport elementar.

Interes:

Dacă vrea copilul. Să-l obligi sau forțezi pentru că trebuie sau pentru că dă bine e cea mai mare prostie. Cine zice? Sigur că e sănătoasă mișcarea, dar să găsim ceva care să-i facă și lui plăcere. E condiția esențială să ne pricepem.

Instrucțiuni:

Ascultă instrucțiunile? Și ale părintelui și ale profesorului? Să poată executa instrucțiuni e esențial pentru a se dezvolta în sporturile de echipă.

Emoții:

Cât de bine își poate regla emoțiile? Sportul e și un exercițiu emoțional fantastic: să lucrezi în echipă, să relaționezi cu alți oameni, să pierzi și să câștigi. E adevărat că acestea se dezvoltă prin sport, dar e necesar ca cel mic să vină cu o bază de acasă. Să fie capabil să controleze emoțiile și stările diferite înainte de a-i da drumul la antrenamente.

Sigur că asta nu înseamnă că așteptăm pe canapea aniversarea numărul 8.

Nici că le punem în față un ecran și îi invităm să scrolleze. Avem n variante să facem mișcare în natură și fără antrenor, și fără alți copii în echipă. Ba cred că tot ce am scris mai sus nu se poate deprinde decât dacă facem asta noi mai întâi cu copiii noștri.

Ce am observat la al doilea băiețel e că a deprins multe abilități semnificativ mai devreme decât fratele lui mai mare.

Pentru că pur și simplu a fost expus la ele. Victor era în patru labe și Tudor deja se dădea pe tobogane. Victor nici nu stătea în picioare și Tudor se cățăra pe plasa la locul de joacă. Urca pe scară. Se dădea pe biciletă. Pe trotinetă. Pe role. Acum și-a luat placă. Îi zice softboard, să vă țineți. Fiindcă are nu-știu-cum roțile, știi, mami, ce aveau fetele alea era altfel. Se învârtea fiecare roată separată, Doamne, ține-mă să fac față. Povești vânătorești de băieți care nu vor să rămână mici la mama lor în brațe.

Dați copiii la sporturi, dar nu îi obligați.

Decât să facă ceva în scârbă și să vă și sacrificați relația pe lângă, mai bine mai așteptați o vară. Poate o toamnă. Poate un an, nu e nicio grabă.

Eu m-am resemnat cu gândul ăsta și nu o să mai insist până ei nu cer. Să aud că vrea la tenis, la baschet, la fotbal, la lupte așa cum vrea în parc cu bicicleta. Până atunci o să înghesui în lift roți și pedale până n-o să mai încăpem niciunii.

Scriu acest articol la invitația Decathlon de a încuraja copiii și părinții să se miște în loc să scrolleze. Nu e nevoie de abonamente scumpe la cluburi sportive sau de nu-știu-ce echipamente. Băgați un ochi la Decathlon, cred că știți deja, că au de toate. Bicicletele noastre de acolo sunt. Claxoanele. Mănușile fără degete. Farurile. Pozițiile (E un bec roșu care poate fi aprins intermitent, e foarte util dacă vă prinde noaptea afară, să nu pierdeți copilul sau să știți care-i al vostru).

Batem parcul ăsta în lung și-n lat de am învățat fiecare buruiană pe de rost. O să vină vremea fiecărei etape, fiecărui sport. Până atunci, vreți să vă spun un secret? Eu mă și bucur că nu s-a lipit nimic de Tudor, că mă bucur un pic mai mult de el eu.