Când ți-o fi mai greu, să-ți amintești că ai făcut tot ce-ai putut mai bun în fiecare moment

Știu că urmează reproșuri peste ani. Nu sunt pregătită pentru ele, nu cred că vreun părinte e. Chiar dacă știu că m-am străduit. Că mă străduiesc. La fel au făcut și părinții mei, la fel și ai tăi. Cu toate astea, lista noastră, a copiilor lor, de reproșuri are multe puncte și nu îi scutim nici să ne plătești.

Poate îi înțelegem. Cei mai norocoși dintre noi. Pe mulți însă nu ne interesează și doar judecăm, fiindcă suntem ca-n vorba aia: Pe tine te înțeleg, dar de mine mă doare sufletul.

Pe copilul meu îl va durea sufletul într-o zi și știu. Că n-a primit cum a avut nevoie el. Că n-am fost destulă și la locul potrivit. Că am țipat prea tare și prea des. Fix în momentele care i s-au lipit de creier lui.

Știu că urmează toate astea, fiindcă n-o să fiu eu părintele care scapă nepedepsit. E o povară cu atât mai grea pe care o duc, cu cât am o relație excelentă cu mama mea, un atașament sănătos, m-am simțit mereu iubită și apreciată de ea.

Scriu asta pentru Miruna de peste ani.

M-a pălit o claritate ceva de speriat.

Fac tot ce pot acum mai bun cu mintea pe care o am.

Fac o alegere între a înnebuni și a nu înnebuni. Accept că nu îi pot oferi copilului meu tot ce are nevoie el.

Și merg înainte așa.

Mă gândesc la Miruna de peste mulți ani. O rog să fie blândă cu Miruna de acum. Să își amintească exact cum se simțea greul aseară când o durea burta că nu făcuse caca de două zile, iar bebelușul încă alăptat nu o lăsa. Cum l-a adormit, s-a strecurat din pat, și-a dat chiloții jos, s-a pus pe veceu și când să își relaxeze sfincterele și ea, din dormitor s-au auzit niște pași goi pe hol. Era el. S-a trezit.

Vreau să-și amintească exact cum s-a simțit. Captivă. Ostatică. Torturată de o durere fix printre mațele ei, acolo unde nu demult se zămisleau cele mai mari două minuni din viața ei. Dar să nu uite nici crampele astea de acum, fiindcă viața e întotdeauna în mai multe culori.

Vreau ca Miruna de peste ani să fie blândă cu ea.

Să se înțeleagă înaintea oricui, chiar și înaintea copiilor ei.

Să nu uite cum și-a tras repede chiloții înapoi și-a luat copilul în brațe, i-a șoptit că mami e aici, fiindcă el suspina și plângea și suspina. Se trezise și mama nu era, ce sentiment oribil pentru orice bebeluș.

Și l-a adormit din nou în cântec de leagăn și rugăciuni la sfinți și crampe sub buric. Ce vis. Și când s-a strecurat la loc din pat, a ajuns cu chiloții trași înapoi pe veceu, nici n-a apucat să relaxeze ceva, că iar a auzit că cineva plângea. Același bebeluș, tot al ei, nu al altcuiva.

Și vreau ca Miruna de peste ani, mama căreia i se vor reproșa cu liniuță pe o listă lungă lucruri pe care nu le-a făcut, să-și amintească exact cum se simțea. Cum o durea burta ca atunci când ceva explodează într-un spațiu închis. Și să-și amintească și ce i-a spus copilului când l-a ridicat în brațe și l-a pupat: ești în siguranță, te iubesc, mami e aici.

Pe mami o doare burta de o trăsnește, dar nu te-a lăsat să plângi. Asta vreau să-și amintească Miruna de peste ani.

Și să se întrebe oare cât de lungă ar fi fost lista de reproșuri dacă ar fi ales diferit. Vreau să știe că a făcut în fiecare moment tot ce a putut mai bun cu mintea pe care o avea. Că și-a iubit copiii până la soare și-napoi. Că n-a fost nicio clipă un Superman. Și că nu merită ca nimeni să o trateze diferit sau să o învinovățească vreun pic, că nimeni n-are acest drept, nici măcar ea peste mulți ani.