E viu? Spune-i că-l apreciezi! Hai să nu mai așteptăm să se prăpădească omul ca să-l lăudăm și să scriem elogii pe facebook despre el

S-a prăpădit vecinul. Am fost la înmormântare. Ceva elegant și micuț. Un sicriu din care zâmbea într-o fotografie. O fiică îndurerată. O slujbă conformă. Colivă și colaci.

Mi se pare că viața nu glumește cu noi. Nu e așa cum credeam când eram copil și nimic rău nu se putea întâmpla. Nu spun că e rău să mori. E rău doar când îți moare cineva drag și rămâi să trăiești cu tot dorul tău de el. Cu toate vorbele pe care nu le-ai zis. Și pe cele pe care nu le-ai luat înapoi când ți-a părut rău.

S-a dus Benone Sinulescu și, brusc, afli de pe net câți prieteni ai tăi erau prieteni ai lui. De ce condiționăm omul să moară ca să-l putem lăuda?

Ce s-ar fi bucurat omul ăsta să știe toate lucrurile frumoase pe care le-a scris lumea despre el. Nu îi cunosc cariera, dar cred că se străduia să fie un artist la modă, să țină pasul, să fie invitat, băgat în seamă, solicitat. De ce a trebuit să moară ca să își amintească oamenii de el?

Spuneți-le mai ales celor apropiați ce aveți de zis. Și fiți generoși. Că nu dați de la voi. Nu sunteți fraieri să lăudați un alt om. Nu așteptați moartea să îl lăudați. E păcat, fiindcă nimeni nu ne garantează că urechile aud și din sicriu.

Când mi-am luat la revedere de la bunica mea, i-am zis așa: Ai fost o bunică bună. Și îți sunt veșnic recunoscătoare că ai făcut-o pe mama mea.

Am zis cuvintele astea printre lacrimi, ea era semi-adormită, nu garantez că vorbele astea au ajuns la ea.

Și mă întreb de ce nu i-am spus cu trei luni înainte, de exemplu, la Crăciun? Când a stat câteva ore bune la masă, a venit cu poșeta ei bună și broșa în piept. De ce nu i-oi fi spus atunci că toată viața țin minte cum am întrebat-o în clasa a doua ce-i ăla s3x oral. Pe bunică-mea de la țară, care are 7 clase, că i-am găsit acum ceva certificat școlar. Pardon, avea. Și că n-o voi uita niciodată cum s-a făcut verde toată și s-a așezat pe-un taburet din bucătărie, m-a luat între mâinile ei și mi-a explicat. Când femeia ia instrumentul bărbatului în gură. Fix așa s-a exprimat.

Mi-a dat cea mai importantă lecție despre adevăr. Că e mai presus de orice jenă. Și că adevărul are întotdeauna primul loc între noi.

I-aș mai fi spus că făcea o grozavă salată de varză, cea mai bună de pe acest pământ. Și că îmi amintesc mâinile ei cu degete groase, cum mă frecau pe spate și le simțeam asprimea prin haine. Cum mereu îmi lua apărarea când bunicul mă pupa prea apăsat și cum freca oul cu zahăr cu o răbdare pe care nimeni altul nu o avea.

Știu că i le-aș fi spus mai mult pentru mine și că mă ajută să le scriu acum. Habar n-am dacă urechile aud și-n sicriu, dar poate ochii văd și dintre sori.