Cu bunicii în concediu, pro sau contra?

bunicii concediu miruna ioani

Vorbeam cu o prietenă și zicea că, la ei, e mai greu cu bunicii decât numai cu copiii. Că au încercat, n-a mers, știe că tot o să fie greu, dar un greu mai suportabil nițel.

O înțeleg perfect.

De asta, răspunsul la întrebarea din titlu e: depinde de bunici.

Părerea mea e că niciun ajutor pe care ei ni l-ar putea da nu merită plătit cu prețul liniștii noastre.

De fapt, depinde de relația pe care o avem cu părinții noștri.

Știu din proprie experiență că, în prezența lor, noi, chiar dacă suntem adulți, redevenim copii.

Încep să ne enerveze aceleași lucruri care ne enervau și la 15 ani. Părinții pot apăsa pe niște butoane care dau drumul unor veritabile bombe atomice. Sunt multe acolo din trecut, care, dacă nu sunt reparate, vindecate, pot izbucni când ți-e lumea mai dragă și sorbi din cocktail pe șezlong.

Nu sunt un expert în psihologie, deci nu-mi permit să analizez pe nimeni. Pot însă observa cum sunt multe relații dintre părinți și copiii lor adulți. Fac asta din hainele de civil, cum ar fi.

Puțini copii deveniți adulți caută compania părinților lor. Mulți chiar o evită și își iau concediu în Honolulu de Paște și de Crăciun.

Cei mai mulți îi sună dintr-o prevenție pură, un fel de risk management local: ”Ce faci, ești bine, pfuuu, iar am scăpat!”

Îi îngrijesc din obligație.

Se simt bătuți la cap.

Criticați de cum intră pe ușă.

Toate astea nu se schimbă cu nimic atunci când acești părinți primesc un nepot.

Ba dimpotrivă, adesea devin mult mai enervanți. Fiindcă apare încă o arie în care au ocazia să le știe pe toate, că doar au crescut mai mulți copii decât copilul lor-adult.

Îi iei cu tine pe acești bunici? Bineînțeles că nu.

Posibil să greșesc, dar acești bunici nici nu ar veni, dacă i-ai invita. Acești bunici nici nu și-ar dori. Fiindcă și pe ei îi enervează copiii și nepoții lor. Îi obosesc, le e greu, nu sunt obișnuiți. Ei nu știu ”metodele astea noi” să crești un copil. Nici n-au interes să învețe. Lasă-i la telenovelele lor și sunt cei mai fericiți.

De ce mi-a plăcut cu bunicii în concediu

Fiindcă atunci când sunt și părinții mei, simt că am tot. Sunt la maximul de siguranță. Parcă toți oamenii pe care-i iubesc cel mai mult din lume sunt pe aceeași corabie: băieții, Horațiu, părinții. Nu am nevoie de mai mult.

Apoi, fiindcă părinții mei sunt capul răutăților. Mașinuțe cu telecomandă, roabă de nisip, două mingi au cumpărat pe plajă, să aibă copiii una, dar să aibă și ei alta. Sunt șozi rău. Ne-au trimis să ne dăm cu parașuta, doar v-am zis!

Și deloc în ultimul rând, zău, fiindcă ne place de ei și sentimentul e reciproc. Dar ar fi nedrept să spun că nu i-am luat și să ne ajute să respirăm. Adevărul e că nu mai vrem să plecăm fără ei 🙂

E greu la mare cu doi copii.

Mama mea e primul adult din lume care-i poate dezlipi pe ficiorii mei de mama lor.

Fără urlete și strigăte, vreau să zic.

Reușește și soțul meu, desigur, adică tatăl lor.

Însă maică-mea are niște formule magice pe care doar bunicile le știu. Care, când nu mai funcționează, e grav, săriți.

Programul era cam așa:

dimineața, îmbrăcam copiii în costume de baie, îi cremuiam, după care ea îi lua pe plajă. Ai mei erau acolo de la 7.30 în fiecare zi, habar n-am cu cine oi semăna.

După asta, aveam și noi un timp să bem o cafea pe balcon, să ne spălăm pe dinți fără urlete de copii nerăbdători.

La prânz, tot așa. Ne întorceam în cameră, fiecare dintre noi spăla câte un copil, îl ștergea, îmbrăca. Numai bine, termina și mama cu dușul ei, venea la noi, îi prelua. Făceam și noi duș ÎN LINIȘTE, după care coboram la masă. Seara, tot așa.

La restaurant, după ce copiii terminau (în special cel mic), începea ceva soră cu un tărăboi. Explică-i unui bebeluș de nici 2 ani, obosit, să aibă răbdare la masă până termină toți. N-ai cum. Sau n-ai cum, fără să te enervezi, să înghiți cu noduri.

Atunci iar intra mama în acțiune, care (nu știu, frate, cum făcea) era mereu gata înaintea mea. Putea scoate copilul afară, să-l farmece cu câte un pescăruș ori ceva.

N-am plecat două zile să-i lăsăm cu bunicii și noi să ne mutăm în vreun castel de nisip.

Nu am luat părinții ca să-mi abandonez copiii cu ei și să uităm 7 zile cine-i mama lor. Nici măcar la o cină romantică n-am fost fără ei. Dar LINIȘTEA AIA dintre doi dumicați a fost aur curat.

Să poți mesteca fără ca un copil al tău să țipe sau să aibă nevoie urgentă de ceva. Să poți merge după un pahar cu apă, fără să-ți fie teamă că aude tot restaurantul că un părinte îl abandonează pe loc. De obicei, eu.

Să bei aproape o cafea întreagă pe șezlong în timp ce copiii fac cu bunicul un castel de nisip. Sau o baie în mare. Sau o poză în valuri.

Prieteni, a fost cea mai bună idee să luăm bunicii cu noi.

Sper doar să fie de aceeași părere și ei. :p

Plus că maică-mea avea la ea diverse chestii, pe care doar o mamă le poate lua. Una grozavă ca ea, nu una zăpăcită ca mine, asta-i clar. Un Panadol. Picături de ochi. Mi-a adus până și o rochie cu umerii goi.

Apoi, mi se pare minunat acest tablou de familie împreună. Simt o apropiere dintre generații. Parcă dau mai departe această normalitate copiilor mei: așa ne purtăm cu părinții. Observați că e un model? Îi ținem aproape și ne simțim bine cu ei. Le căutăm compania și putem petrece împreună frumos.

Și sigur că mă gândesc că poate o să fiu și eu cândva pe lista de concediu a copiilor mei. Tot ce am de făcut până atunci e să învăț să tac. ”Tudor, scoate mâna din nas.” ”Victor, vezi că o să cazi.” :)) Ce bucurie mi-ar aduce să alerg la 70 de ani pe plajă, după nepoți. Să le pot face cadouri din astea care nu se găsesc la magazin, adică timp și bunici.

Mai e ceva.

Eu învăț. Părinții mei sunt mai jucăuși, eu sunt mai serioasă puțin. Ei râd mai mult și mai ușor. Sigur că îmi apasă și niște butoane, apropo de ce ziceam mai sus. Dar sunt niște oglinzi acolo, pe care, când le văd, mă întreb de ce-mi apar.

Plus că-mi place de ei, cred că am mai zis. Și vorba lui Horațiu, și lor le place de copiii noștri mai mult decât un pic.

 

Articolul anterior

10 ani de la absolvirea facultății: n-o să fiu o rochie sau un ruj, nicio diplomă sau un masterat. O să fiu doar fericită că îi văd (p)

Articolul următor

N-avem încotro, dacă vrem să trăim

16 Comentarii

  1. Silvia R.

    Te invidiez pt relatia pe care o ai cu parintii. Si ai mei imi iubesc copiii, dar am impresia de fiecare data cand ii rog sa stea cu copiii ca ii pun sa faca un sacrificiu. Iar cand merg sa ii iau, imediat ii pregateste sa ii scoata pe usa.
    Asa ca de multe ori mai bine ma lipsesc. Mai ales ca sunt dati cand trebuie sa dau argumente solide pentru care am nevoie de ajutor sa stea cu copiii.
    Nu mai zic de sfaturi peste sfaturi, de tata care isi ochii peste cap ca mai alaptez copilul de 1 an si jumatate.
    De revelion au venit si ei la pensiunea unde eram cazati. Au stat cateodata cu copiii, dar au fost si momente in care plecau singuri la plimbare, noi singuri. Deci, in general, nu prea aveam treaba unii cu ceilalti.
    Cum spuneai si tu in articol, am impresia ca ii deranjez. Gata, m-au crescut mare, sunt la casa mea, ce mai vreau de la ei…

    • Georgiana

      Fix acelasi lucru si la mine!

    • Of, Silvia, imi dau seama cata nevoie de aceasta relatie ai si de ajutor totodata, ca ti-ai dori sa nu apelezi nuciodata la parinti, ci pur si simplu sa se ofere ei.

  2. Andreea

    Mie mi-ar placea sa merg in vacante cu copiii mei cand o sa fie adulti si sper sa fiu la fel de cool ca si parintii tai. Nu as pleca in veci cu mama mea sau cu socrii in concediu. Mama e mai rau decat un copil. Cand ma viziteaza face infinit mai multe mofturi decat cei 3 copii ai mei!!!!! Efectiv nu mai am resurse de rabdare sa gestionez un adult imatur emotional dependent de facebook, care in loc sa se bucure catusi de putin de timpul petrecut in familie ori posteaza pe facebook ca sa o vada lumea ca ea a venit la capitala ori sta pe facebook uitandu-se la pozele altora. Socrii sunt alta provocare. Totul e periculos asa ca dupa ei, sau mai bine spus dupa socrul meu, ar trebui sa ii tinem inchisi in casa pe viata.

  3. Inka

    Miruna draga, iara ai sa declansezi un noian de comentarii invidioase!
    Din care face parte si al meu 🙂

  4. Alexandra

    Am parte de o bunica fix cum ai descris . 🥰 si sunt foarte bucuroasa si recunoscătoare. O sa ii urmez exemplu si pentru nepoții mei 😅.

  5. Elena

    Eu nu sunt invidioasa pe ceea ce ai prezentat și ceea ce trăiești, desi și eu am niște “parinti” .

    Când relația dintre părinți și copii are o direcție bună atunci tot ceea ce se întâmplă ulterior este pur și simplu spontan.

    Îți doresc ție ceea ce îmi doresc și mie sa fim un real suport spontan pentru copiii.

  6. O poveste frumoasă 🙂

  7. Ina

    Ce frumoasa relatie aveti, Miruna 🙂! Sa va traiasca bunicii!
    Noi locuim departe de bunicul din Romania ( bunica nu mai este cu noi demult, a plecat din lumea noastra inainte de a avea eu copii … A fost o mama ca si mama ta. Implicata, iubitoare, intelegatoare, responsabila Sunt
    sigura ca ar fi fost o bunica minunata! 💚
    .Tata se implica cat poate, dar are probleme de sanatate si nu am avut prea multe vacante impreuna, din pacate. Ne suna des si ne vedem pe skype, imi iubeste copilul mai mult ca pe mine cred. Sunt geloasa 🙂 Parintii sotului meu sunt bunici buni, isi iubesc nepotul si am avut si concedii impreuna, dar nu asa lungi. 3-4 zile maxim.
    Insa tot eu si sotul meu ne ocupam de copil, chiar daca sunt si bunicii cu noi.Nu tin minte sa fi avut pauze foarte lungi in care sa fie doar el cu bunicii.
    Insa merge la ei si doarme uneori in weekend o noapte ( o data la cateva luni ) , bunica il duce la cumparaturi inainte de inceperea fiecarui an scolar si ii cumpara haine noi pe care si le alege singur , au timpul lor frumos impreuna . Dar tot te invidiez un pic 😉

    • Oo, copiii mei nu au ramas singuri la bunici niciodata in viata lor 🙂

      Iata alt subiect de articol.

      • Ina

        Ai tai sunt mult mai mici 🙂
        Nici copilul meu nu a dormit la nimeni pana la 5 ani, nici macar la bunicii lui.

  8. Maria

    La noi din păcate nu funcționează cu bunicii. Când suntem împreună cu bunicii cel mic vrea doar cu noi. În schimb, dacă îl lăsăm la ei câteva zile e super bine, se distrează, nu întreabă de noi. Cum venim după el cum e numai mami tati, bunicii nu mai există. Nu cred că lucrurile ar fi diferite în concediu.

Leave a Reply

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 155 queries in 0.473 s