I-am trimis mesaj unei prietene: ”Au trecut 3 zile”. E singurul reper temporal legat de înțărcare.
Poate vi se pare mult. Patru ani și jumătate. E băiat mare.
Da, și nu e în niciun fel băiat MAI mare după înțărcare.
Am scris despre ce înseamnă alăptat la un copil care nu mai e demult bebeluș. Că nu e tomcai cum vi se pare. Scârbos. Indecent. Nepotrivit. Nefiresc.
Alăptatul e între mamă și copil. Tatăl, bunicii, vecinii să-și vadă de propriile lor sfârcuri și, dacă n-au o vorbă bună, îi invităm să nu-și bage nasul unde nu le fierbe oala.
Am decis să scriu povestea noastră, ca pe o rază de speranță. Știu sigur că sunt mame care visează la autoînțărcare, dar care simt că n-o s-o mai apuce niciodată. Pentru că nu mai pot. Am fost una dintre ele. Nu o dată. Însă undeva știam că oricât aș fi fost de obosită, nu alăptatul e principala cauză. Vă spun imediat mai multe.
Cu tot respectul, mă aștept să se activeze din nou niște frustrări în unele dintre dumneavoastră. Pe care le invit să se oprească aici cu cititul și să se abțină de la comentarii malițioase.
Au trecut 4 luni de la acel mesaj trimis prietenei mele. Cred că e momentul să spun această poveste. Cred că am pentru ea și un final pe cinste.
M-am trezit într-o zi, că băiatul meu cel mare nu mai pusese gura pe sân, nu mai ceruse de ceva vreme. A fost primul semn că asta este. Se întâmplă.
Experții spun că nu există autoînțărcare până la trei ani și jumătate. Că cei mai mulți copii se autoînțarcă după 3-4 ani, uneori 7.
Doamne-ajută! Posibil să vi se pară mult unora. Posibil să vi se pară puțin altora. Adevărul este că tot ce contează e cum i se pare mamei și copilului pe care-l alăptează. Toate celelalte sunt păreri cu zero importanță.
Cum a fost pentru el:
(sau cum cred eu că a fost pentru el)
Când s-a născut fratele mai mic, avea 3 ani și 7 luni. Atunci, alăptatul era foarte puțin și mai degrabă seara. Nimic spectaculos în sarcină, eram pregătită să alăptez în tandem. Ceea ce s-a îmtâmplat o vreme foarte scurtă. Apoi, am început să-l amân pe fratele cel mare, până s-a reglat lactația.
A înțeles. Știa că beau multă apă ca să fac lapte pentru amândoi băieții mei, că mănânc bine și dorm cât se poate. Vedea efortul. Știu că-l vedea pentru că înțelegea. Am continuat cu tandemul, care ne-a lăsat niște amintiri și poze extraordinare.
Nu a fost mereu ușor, copilul cel mare pare brusc mult mai mare când apare un nou-născut în casă. Cu toate astea, nu l-am simțit mai străin sau mai nepotrivit la mine în brațe.
Ușor-ușor, tandemul a continuat cumva doar în acte. Că efectiv nu prea mai sugeau deodată. Când cel mare a avut certitudinea că primește oricând și oricât, s-a mai dezlipit de situație.
Am ajuns din nou să sugă doar la culcare. Asta, dacă nu adormea înaintea bebelușului. Că de adormit fără sân, adormea cu mult timp înainte.
Nu știu cum a scos supturile. Mai întâi, cel de dimineață. Ce greu mi se părea atunci când era mic! Nu vedeam viața fără suptul de dimineață. Apoi suptul de noapte. Doaaaaaaaaamne, ajută-mă să mai dorm neîntrerupt în această viață!
Și duse-au fost, ca pe nepusă masă.
Știu doar că în prima noapte când a adormit fără țiți, am avut coșmar că l-am pierdut.
Dar n-a fost nicio noapte în care el să se trezească și eu să îl las să plângă. Sau să îl alin, dar să nu-i dau să sugă.
Apoi am observat că atunci când plângea peste zi, dacă se lovea, de exemplu, nu mai căuta țiți. Era destul să îl țin în brațe.
Finalul a fost după starea de urgență, în mai, când am revenit acasă.
Pentru că se aliniaseră somnurile și adormeau de-acum amândoi odată, sânul îi revenea bebelușului. Deși teoretic le-aș fi putut da amândurora în același timp, Tudor nu a cerut asta. Îi plăcea mai mult să povestim pe întuneric, în șoaptă.
Adevărul e că acest ceas de seară era o conectare foarte puternică. Pot spune, fără doar și poate, că mult mai puternică decât el atașat de țâță și eu cu ochii în ecrane.
Doar se întâmpla să mă întrebe peste zi: -Mami, îmi dai țiți când vreau eu și cât vreau eu?
Ziceam da și asta era. Liniștit.
Nu e o poveste emoționantă, cu lacrimi, cu șervețele. Pentru că finalul e, de fapt, o continuare.
M-a întrebat apoi la un moment dat de ce lui nu îi mai dau țiți și cel mic are voie. I-am zis că el e bebeluș și altceva nu prea mănâncă. Plus că n-are dinți ca el și că uneori mă doare.
Atunci m-a testat. Dacă mă doare, dacă îi dau. Dacă mai am și pentru el aceeași iubire.
A pus gura, iar eu am zis că mă doare.
El a zis că nu vine nimic.
I-am spus că e prea mare și a uitat să sugă. Că, pur și simplu, oamenii mari uită.
În tot acest timp, niciodată nu l-am păcălit că mă doare, dacă nu mă durea. Au fost câteva momente în sarcină, când sânul era sensibil și nu îmi plăcea. Îl rugam să mă lase și mă lăsa.
Dar am fost cinstită de fiecare dată.
Adevărul are un loc foarte special între valorile noastre. Adevărul ne adună, minciuna ne desparte.
Iar asta cu ”oamenii mari uită” a avut un sens foarte puternic în capul lui de omuleț care pendulează între mic și mare. Pentru că uneori se simte bebeluș și cere în brațe, iar de multe ori nu simte nevoia să sugă sau chiar îl enervează să fie smotocit așa cum mi-ar plăcea mie.
Știe că eu sunt copilul bunicii lui, dar nu mai mănânc țiți. Iar când ce știi se aliniază la ce simți, bam, avem un câștigător pentru înțărcare.
Cum a fost pentru mine:
Alăptatul a fost minunat și cheia mea spre o viață ușoară. E foarte simplu să conectezi copilul la sân și să dormi mai departe. Cu toate astea, au fost câteva momente grele:
După 2 ani de nopți întrerupte, m-a ajuns oboseala grupa mare. Atunci am vrut să abandonez. Îl înțarc și gata. Știam însă că nu e chiar atât de simplu, că o să plângă mult, că o să dorm și mai puțin, că am nevoie de multe resurse emoționale.
Așa că am plecat într-un concediu cu bunicii. Și am venit atât de odihnită și pregătită pentru înțărcare, încât îmi dispăruse orice motivație.
Am continuat.
La două zile copilul a făcut febră, de m-am felicitat. Că nu mânca nimic, nici nu bea apă.
Alt moment foarte greu a fost în luna 3 spre 4 de bebe frățior, când am dat cu capul de un zid. Nu vedeam o ieșire. Acasă lucrurile o luau razna și a fost primul momentu în viața mea, când voiam mai mult să fug decât să mă întorc.
Nu simțisem niciodată asta și nu știam ce să fac într-o astfel de situație.
Nu știam dacă alăptatul celui mare e devină, dar am luat în considerare această posibilitate. Așa că am sunat-o pe Ramona Bunescu, un consultant în alăptare, cu multă experiență pe tandem. Știam că, pe subiectul ăsta, gândim la fel, simțim la fel.
Am sunat-o cum suni la salvare.
Aș fi putut zice ”de mâine, gata”. Ar fi fost un final simplu și rapid pentru povestea noastră de alăptare. Ca o ceară smulsă dintr-o dată de cosmeticiană. Tot te doare, dar măcar scapi de agonie.
Când nu știi ce să faci, gândește-te că scrii o poveste cu care trebuie să trăiești toată viața
Da, pentru mine, ar fi fost un final groaznic de trist. Nu știu cât ar fi suferit copilul, dar eu nu voiam să trăiesc cu această poveste toată viața. Ca atunci când îți dorești să ajungi la mare, dar simți că ți-e greu să te urci în mașină.
Voiam să fiu o deșteaptă. Să fiu mai mult decât o grămadă de Miegreutăți și Numaipoturi. Știam ce simt, dar asta nu era o condamnare să rămân acolo.
Trebuia să o ajut pe miruna-cocoșata s-o găsească pe miruna-campioana. Pentru că nu era o partidă amicală, aici eram în finale.
Așa că am decis să cer ajutorul de la cine e trecut prin asta. De la cine are experiență și vede dincolo de zidul de care mă lovisem. Aveam nevoie de o mână care să mă tragă de cealaltă parte.
Iar asta nu e o treabă pentru oricine. E important să fie o femeie care a mai fost pe aceeași stradă. Care știe cum se simt ani de alăptat continuu. Cineva care nu te judecă. Pentru care alăptatul apare într-un context, ca parte dintr-un întreg. Nu în lumina reflectoarelor de acuzație: am găsit vinovatul.
Ramona m-a pus în perspectivă.
Mi-a zis că nu sunt nebună.
Că nu sunt greșită.
Și mi-a dat voie să simt neputința.
”Dă-ți voie să nu mai poți. Și ce dacă?” Mă tot lua cu retorice din astea enervante. ”Plânge copilul, celălalt se frustrează. Și ce dacă?” Îmi venea să interzic întrebările prin Constituție. ”Ești obosită. Așa, și? N-ai voie să fii, cine zice?”
M-a ajutat să iau presiunea de pe mine. Să nu mă mai judec. Să-mi dau voie să văd contextul, fără să mă agăț de vinovați cu nume și prenume.
Chiar e alăptatul de vină, tocmai își găsise răspunsul.
Niciodată nu e un singur factor responsabil. Mereu sunt mai multe probleme. Nu e că ai mâncat o singură dată înghețată. E că mănânci tone în fiecare seară, nu faci mișcare și o dai pe chips-uri de dimineață.
Viața ta e goală de fericire și atunci încerci să-ți umpli burta cu mâncare, pentru că ai uitat cum să-ți umpli sufletul de simțire. Dar în niciun caz nu e înghețata de vină. Scapă de ea și nu vei fi, a doua zi, mai fericită.
Treceam și eu printr-o mare schimbare, nu numai fratele cel mare. Faza e că nu înveți să fii mamă a doua oară. Nu, asta e o capcană. Pentru că nu ai fost mamă până aici, tragi linie, ai terminat și o iei de la capăt încă o dată.
Adevărul e că niciodată nu e iei de la capăt, ci doar ți se adaugă niște bile în jonglerie sau niște saci în spinare.
Cum nu e la fel să cumperi 10l de apă în câte o sticlă, de fiecare dată când mergi la Mega versus să le cari pe toate odată. Nu o lași pe una din mână și te întorci după cealaltă. La fel cum nu îți termini de crescut un copil și te apuci de al doilea. Nu, crescutul primului nu așteaptă.
Și putem înlocui greutățile cu orice altceva. De exemplu, o bucurie, căci copiii sunt în mare parte și asta. Să vedem, ce vă face plăcere. Să citiți, merge? Ia să citiți două cărți deodată. O propoziție dintr-una, trei din alta. Vedeți cât de ușor vi se pare.
Deci nu ești mamă a doua oară, câtă vreme prima e încă în derulare. Ești de două ori mamă, adică faci două chestii foarte importante deodată. A naibii de frumoasă și de grea mișcare.
Și, uite-așa, a mai trecut o perioadă. Am mers mai departe. Uitându-mă în spate, nu alăptatul era de vină. Nu copilul cel mare era de vină. Niciodată.
Sunt fericită că nu l-am lăsat să fie. Că am rămas eu la butoane și am scris povestea cum mi-a plăcut mie.
Au fost momente foarte grele între noi. Așa cum sunt între toate mamele care fac încă un copil pe lângă cel mare. Alăptatul nu era o piedică, ci dimpotrivă. Era o reconectare. Probabil ar fi fost mai greu fără el. Cred că m-am autosalvat dintr-un bucluc și mai mare.
Și a fost momentul în care i-am promis că o să-i dau cât vrea el și când vrea el.
Nu a fost o promisiune ușoară.
Pentru că, vă dați seama, mai aveam și alte lucruri de făcut în viață.
Dar nu am vrut să-mi transform sânii într-o monedă de schimb cu atâta importanță. Pentru că alăptatul e primul gând care îți vine când te apucă nervii. ”Gata, nu-ți mai dau nimic deseară”. Și te apucă des, pe bune.
Au mai fost momente grele și frumoase. Greutăți vor mai fi în viața asta, dar acele momente frumoase nu se mai întorc niciodată. Ceea ce le face cu atât mai prețioase.
Și mai vreau să spun un lucru. Să nu credeți că nu m-am gândit că s-ar putea să înțarc atunci, la discuția cu Ramona. Eram pregătită să iau care aș fi considerat că e cea mai bună decizie pentru mine. Aș fi putut face pace cu un final care să nu fie o continuare.
Aveam însă nevoie să știu că am făcut tot ce se putea face.
Pentru ceea ce știam că ar fi mai bine.
A fost, de fapt, o negociere cu mine. Și dacă rezultatul ar fi ieșit altul, nu ar fi însemnat că sunt o pierzătoare. Cum ar zice Ramona: Înțarci, și ce dacă?
Sunt mame care alăptează copii mai mari și citesc asta. Vreau să știți că orice ați face mâine, o să fie bine. Și dacă vreți să mai alăptați, și dacă vreți să înțărcați, o să fie bine. Asta e ca aia:
Dacă ai impresia că o să meargă, ai dreptate. Dacă ai impresia că n-o să meargă, tot ai dreptate.
Și încă ceva. Fiecare poveste e altfel. Să faci pace cu a ta este ceea ce avem cu adevărat nevoie toate.
Anne
Si ai de gand inca 4 ani cu asta mic?
Loredana
Cred că ideea articolului era: că e fix treaba ei (mai bine zis, a lor).
Miruna
Nu prea am niciun gand. Sa vedem cum o fi. No pressure.
Roxana
Ce frumos! Eu am alăptat fetița 4 ani și aproape 6 luni, nu a mai supt de la începutul lui mai a acestui an. Pot zice ca m-am simțit ușurata când nu a mai cerut, ultima luna a fost foarte grea pentru mine. Cu toate ca sugea doar la somnul de seara, nu mai suportam. Îmi intrau nervii când venea ora de culcare pentru ca nu știu, ori era in capul meu ori chiar nu se mai atașa bine dar ma zgâria pe creier. Cât de naturală ar fi, alăptarea nu e ușoară. Acum, parca mi-e dor de acea perioada, o mai întreb din când in când dacă își mai aduce aminte când papa lăptic, îmi zice ca da și ca era dulce. Dacă o sa mai am un copil nu știu dacă as mai putea alapta atât, dar cine știe…
Miruna
Dada, si eu aveam momente in care ma ariceam asa cumva, un fel de lasa-ma-n pace. Finalul a fost si pentru mine greu. De asta, nu sint foarte sigura daca a fost autointarcare sau intarcare un pic ghidata, pentru ca si constientul si subconstientul meu isi doreau.
Roxana
La noi sigur a fost ghidată. Eu i-am scos suptul de noapte la aproape 4 ani pentru ca se tot trezea. Punea doar gura și adormea la loc, dar eu eram rupta de oboseala. Se zice ca nu se trezește neaparat pentru san, dar cum i-am scos suptul de noapte a început sa doarmă mult mai bine. Și in ultimele 2 săptămâni începusem sa număr pana la 10 când sugea și după nu a mai cerut san la somn, in seara următoare da, după 3 nopti fără sa ceara și tot așa pana nu ma mai cerut.
Miruna
Nu stiu, sincer, la 4 ani mi se pare ca e superultramegaputin ghidata. Adica, totusi. Ghidata ar fi sa-l intarc eu acum pe victor la 11 luni. La 4 ani mi se pare deja ca vrea copilul, dar nu stie 🤘🏼
Adina
Buna Miruna,
Ce frumoasa despartire! Ce frumoasa poveste de iubire cu miros de lapte dulce!! Ce frumos ca a continuat atat, incat sa aiba cuvinte sa isi poata exprima emotiile.
Pitica mea are aproape 2 ani. Sunt tare nerabdatoare sa imi poata spune ce simte ea cand bea de la san.
Nu mai e indragostita de “laptic”, asa cum era mai demult. Dar noi am scos alaptatul noaptea, iar acum avem parte doar de momente frumoase. Stie sa foloseasca tiny talks sa ceara laptic frumos, rareori trage de bluze. Ma ia de mana si ma duce la canapea si imi arata cu manuta “laptic, te rog”. O sa imi fie tare dor de momentele astea…
In mintea mea, urma sa alaptez pana pe la 3 ani (daca ar vrea si ea), dar acum sunt zile in care poate cere de 2-3 ori si atat. Sper sa nu se termine asa de repede, sa nu ma intarce ea pe mine. 🙂 O sa o rog sa fie blanda. Sa-mi dea timp sa ma obisnuiesc cu ideea. 🙂
Cat despre penultimul paragraf, aici chiar ai atins o coarda sensibila. Tocmai am fost respinsi de la cresa (nursery, locuim in UK) la care am fi vrut sa o inscriem. Am cerut timp pentru acomodare, cat are ea nevoie (iar ei nu permit decat un nr fix de sedinte in care este prezent parintele) si am pus la indoiala meniul lor in care servesc copiilor salata de cartofi cu ton si maioneza, biscuiti sau cupcakes (“small servings” zic ei; am cerut voie sa ii trimit eu gustari de acasa, daca nu imi convine gustarea din ziua respectiva, cu respectarea indicatiilor lor privind alergiile si intolerante celorlalti copii). Ma simt vinovata ca nu au acceptat.o din cauza intrebarilor mele…Si inclin mai mult pe partea cu “(…)Dacă ai impresia că n-o să meargă, tot ai dreptate.”
Astept soarele…
Miruna
Nicio problema, va iesi soarele. E important sa gasesti un loc in care sa ai incredere din start, nu pe care sa vrei sa il reformezi.
E o adaptare si a mamei la cresa/gradi, sa stii. Invatam si noi sa avem incredere in altii legat de copiii nostri. Nu e simplu.
ioana
f bine ai facut, pana la urma e alegerea noastra, ca mama, cum sa crestem copilul.. si a lui, cum vrea sa creasca
eu as fi vrut sa ii dau mai mult, dar robinetul s-a stricat (oprit) la 5 luni, si atunci asta e…poate urmatorul 🙂
apropos de alegeri…eu am decis sa imi pun bebele pe olita de la 7 luni (nu vreai sa iti spun ce figuri urate am primit aici in UK, asa devreme? la 2-3 ani doar…); dar lui bebe ii place sa stea, si ii place cand e curat…cum ratam olita (deh, se mai intampla) cum plange urat de tot; si au trecut doar 2 sapt de la prima incercare 🙂
Miruna
Sigur ca e o alegere. Fiecare face cum crede mai bine. Am o prietena medic care a facut ceva similar cu olita, era foarte mandra de copilul ei. Apoi, au aparut niste probleme, a citit mai mult pe subiect si a tras concluzia ca, la urmatorul copil, va astepta. Nu zic ca e cazul vostru, daca esti sigura ca this is the best.
Hugs 🤗
Anca
Chiar ma intrebam: Dar Miruna ce-o mai face cu tandemul?
Ma intrebam pentru ca mie mi-e greu si posturile tale sunt pline de iubire si intelegere pentru copiii tai. Asa cum eu nu reusesc sa fiu mereu.
E greu tandemul (pentru mine cel putin), cu totul alta liga decat era alaptatul extins. Dar ce-am mai invata daca totul ar fi usor? 🙂
Ma bucur pentru voi altfel.
Miruna
Cu totul alta liga, all right. Dar e un drum de pe care poti oricand iesi. Si tot acolo ajungi, sper ca stii asta.
Anca
Frumos spus. Da, ai dreptate. De fapt, cum ai zis si tu, sa fii mama de 2 e greul adevarat. 🙂
Miruna
Pana il faci pe al treilea :))
dia
4 ani și 5 luni, still going and very happy mama and boy🥰oxitocina încă vine peste mine. Știu clar cât de dor o sa îmi fie când se va termina
Miruna
Cred. E important sa fie si mama pregatita pt intarcare.
Ionela
Sunt mama de 11 luni si ma bucur tare mult cand citesc asemenea povești încurajatoare despre sarcina, nastere si alaptare, cu atat mai mult cu cât vin din partea unei persoane cunoscute/blogger ce este si medic. M-am bucurat pentru nvdc ul tau reusit cu dr Romila care este cel mai tare din punctul meu de vedere
legat de nașterea naturala (mi-a urmărit sarcina insa eu am nascut in apa la Isis) si ma bucur si acum ca ai reusit sa alaptezi in tandem si atat de mult pe băiețelul cel mare. Mi-am dorit cand am aflat ca sunt însărcinată sa reusesc două lucruri: sa nasc natural si sa alaptez. Le-am reusit pe amândouă desi in afara de sotul meu nu am avut susținere din partea familiei. Alaptatul a fost o mare provocare, am avut ragade 3 luni si ne-au vazut 4 consultanți IBCLC. Ramona Bunescu a fost a cincea. Pentru mine Ramona este o minune! Atât de mult m-a ajutat si inteles incat o sa ii fiu vesnic recunoscatoare. Pana la ea am intalnit doar informatii, poziții standard, rigurozitate, putina spre deloc empatie. Ramona m-a ajutat să înțeleg că e in regula sa ma simt depășită, ca pozitiile de alaptat sunt cele in care reusim noi amândouă, nu neaparat cele din carti si dupa 3 luni de dureri, plansete, oboseala, frustrare etc. am reusit sa imi atașez fără durere fetita la san, sa găsim o poziție comoda pentru noi si sa mi se vindece ranile. A fost acolo pentru mine suport emotional cat si consultant si o recomand din suflet tuturor! Felicitari pentru ca ne-ai facut parte din povestea emoționantă a alaptarii puiutilor tai! Si felicitari pentru ca încurajezi mamele sa realizeze firescul. Pe partea de alaptare ne lipsesc enorm de multe informatii si sunt atât de puține mame ce alapteaza mai mult de cateva luni, ceea ce pe mine ma întristează.
Miruna
Multumesc pentru mesaj. Wow, 5 consultanti! Perseverenta, nu gluma! Felicitari )❤️
Julie
Povestea ta vine exact in momentul in care negociez și eu cu mine. Doar ca eu am doar 1 a7l de nesomn 🙂 După fiecare noapte proasta am senzația ca nu mai pot deși îmi e atât de drag sa îl alăptez…plus ca ne gândim la bebe 2 și nu vedeam posibil alaptatul in tandem pana de curând. Poate ar trebui sa sun și eu un consultant in alaptare 🙂
Miruna
Cel mai bun sfat pe care ți-l pot da e să te gândești și la tine. În alăptat sunt implicați doi oameni la fel de importanți. Atâta vreme cât copilul nu are 2 săptămâni, ce e mai bine pentru tine e mai bine pentru toată familia. Felicitări că ai ajuns până aici!
Dana
Din nou articolul tau a picat la fix in cel mai delicat moment, intarcarea blanda a fiului meu de 3a 4l 🙂 sunt total in asentimentul tau (cu exceptia faptului ca momentan noi avem doar un pufos mic, al doilea e work in progress 🙂 ). Si eu am decis sa apelez la un consultant in alaptare pentru ghidaj in intarcarea blanda, e foarte greu cand nici eu si nici el nu ne simtim pregatiti inca. Felicitari si multumesc ca ai impartasit cu noi aceasta frumoasa experienta.
Miruna
Multumesc si drum bun voua!