Despre trenuri și viața care nu așteaptă să începi să trăiești

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am invatat in ultimele 3 luni de zile e ca nu-mi permit sa astept.
Dupa momentul ideal, inspiratia aia, executia perfecta. Nu imi permit sa astept sa doarma amandoi, ca eu sa ma pot aseza la computer, pentru ca mereu inca ceva se intampla. Nu imi permit sa ma trezesc abia dupa ce beau cafeaua, pentru ca sunt adesea singurul adult din casa.

Si atunci fac ce pot mai bine din ceea ce am.

Si ceea ce am sunt firimituri.

Am firimituri sa fac ceea ce-mi place mie, pentru mintea si sufletul meu. N-am mai citit o carte din aprilie. Anul trecut. N-am mai vazut un film de cand a fost season finale la Anatomia lui Grey. N-am mai scris pe tihna, pe rumegat, pe stat la o vorba cu cuvintele mele din noaptea aia in care m-am culcat pe zi si m-am jurat ca nu mai fac niciodata din astea.

Am firimituri sa stau cu copiii mei, pentru mintea si sufletul meu. Aici e cea mai grea imparteala care imi da grav cu virgula momentan. Rad cu unul in dormitor si, brusc, mi se taie pofta la gandul daca s-o auzi pana in sufragerie.

Am firimituri la timpul petrecut cu sotul meu, care e tot foarte important pentru mine. Ieri am fost la o cafea cu copiii, bineinteles, a iesit si soarele putin si m-am simtit ca intr-un concediu in Maldive.

Am firimituri si la telefoanele cu mama mea, care sunt vitale pentru mine. Pur si simpu, trebuie sa mi le programez mental si sa sper ca fix atunci si ea poate.

In pandemie, a venit Stefi sa ma vada la geam si am trimis-o acasa, pentru ca aveam ceva de filmat. Era fix in ora cand Victor dormea si Tudor se uita la Tandarica, singura mea ocazie.

I-am promis Ralucai ca o sun cand pot vorbi, adica dupa ce adoarme Victor, doar ca dupa aceea a mers Tudor la baie, dupa care i-am facut dus, dupa care era 12 noaptea si complet nepotrivit sa suni pe oricine nu-i salvare.

Am stat peste 2 luni la Sibiu, cu nasul in interneti si nopti intregi sarite.

Bag magneziu cu polonicul, doar doar mai prind o putere. Torn fond de ten pe sub cearcane, doar doar nu se prinde nimeni cat sunt de nedormita. Cresc numarul de cafele, poate-poate imi mai merge mintea un ceas la noapte.

Bai, frate. Asta nu e viata, pe furate.

Asa ca stiti ce am facut?

Am sunat-o pe Stefi cand Victor dormea in parc, in loc sa intru in casa si sa incalzesc ceva de mancare.

M-am dus ieri cu toti baietii mei in Maldive in loc sa ma duc cu degetele pe taste.

Mi-am sunat mama si am mancat cu ea la telefon un castron de cirese in loc sa termin un material pe care abia astept sa il public.

M-am saturat de firimituri. Simt ca timpul ma roade ca un soricel nemancat de trei zile. Ma ineaca exact ca un val care nu e mare, dar te tot loveste. Ma sufoca exact ca o bluza care ti-a ramas mica.

Nu stiu cum sa fac loc, pur si simplu nu stiu. Vreau sa le fac pe toate, am nevoie de toate. Si nu oricum, ci intr-un fel anume. Imi doresc inapoi noptile, copiii, barbatul. Telefoanele si castroanele. Mama. Prietenele. Sa fac cate un singur lucru o data. Sa nu mai gandesc in avans, sa traiesc pe rand cateodata. Si sa nu ma simt vinovata, asteptata, intarziata.

Nu-mi permit sa astept, ziceam. Imi dau seama insa ca nu exista optiunea asta. Viata se intampla fara sa te-ntrebe, iar trenurile pleaca indiferent cine urca in ele.