Când vorbești urât cu copilul tău, lui nu încetează să-i placă de tine, ci încetează să-i mai placă de sine

vorbește placă copilului sine miruna ioani

Oprește-te. Nu e prea târziu să te oprești. Să schimbi tonalitatea vocii. Să cobori la nivelul lui. Să te întrebi ce-i mai important, pe de-a-ntregul. Gândește-te că el n-are pe nimeni. În afară de tine. Copilul n-are o prietenă pe care s-o sune: ”m-a certat  maică-mea c-am alergat în parc”. Copilul n-are sistemul tău de sprijin și de refulări. N-are psiholog, prietenă, soră, grupuri de facebook sau cărți de dezvoltare personală. Copilul îi are doar pe mama și pe tatăl lui.

Uneori văd oameni, pe stradă, care vorbesc foarte urât. Nu înțelegi neapărat ce cuvinte spun, dar după ton și gesturi, îți dai seama că se ceartă cu cineva. Dar se ceartă pe tonul ăla superior, pe care nu îl auzi în cuplu, oricât de cotoroanță ar fi ea și oricât de misogin ar fi el. E un ton anume, după care mereu te aștepți să apară câte un om mic, ori să alerge pe trotinetă în spatele mamei, ori să răsară de după vreo mașină parcată pe trotuar. N-ați pățit?

”Hai odată, că nu mai pot cu tine.”
”Urcă-te, domnule, în mașină, zici că ai două mâini stângi.”
”Ți-am spus eu? Orice atingi, se strică.”
”Normal că nu înțelegi, ești prea mic.”

Nu mai pot cu tine, ai două mâini stângi, orice atingi, se strică și ești prea mic. Iată schița unui personaj care va crește și va fi un om care va crede toate astea despre el. Mie mi-a zis tata odată că singura mea șansă în viață e ori să slăbesc vreo 10 kilograme, ori să mă fac savant. Așa am început textul pe care l-am publicat într-o carte, text numit ”viața ca o cură de slăbire”, în care povestesc prin toate câte am trecut emoțional în povestea aia. Lui i-a căzut fața când a citit, a zis că a fost o glumă, cum de nu m-am prins? Păi, la 15 ani, pe subiecte sensibile, nu prea îți vine să râzi. Mi-a mai zis că îi pare rău, că am înțeles greșit și că, dacă ar fi știut, n-ar mai fi zis.

Adevărul e că aș fi avut de unde slăbi. Că să mă fac savant ar fi o idee genială în orice moment. Că tata mă iubește și blondă și cu dinții albiți 😛 Dar nu despre asta vorbim. Din ce mi-a zis el, eu n-am înțeles că vede în mine vreo ambițioasă, capabilă să slăbească atât de mult! Nici că vede în mine vreo deșteaptă, care doar trebuie să-și dorească ceva și va deveni. Nu, eu am înțeles că sunt grasă. Desigur, nu e tata de vină pentru lupta pe care o duceam în cap cu kilogramele de pe fund. Nu e niciodată un singur factor, știți că eu nu cred că lumea e construită din umbre și lumini. Dar, când vine vorba de copii, rolul nostru de părinte e să îi ferim de aceste sugestii toxice despre cum sunt sau nu sunt ori despre ce ar putea ei deveni.

Știți de ce? Pentru că ei, mai ales când sunt mici, au atât de multă încredere în noi, încât ne vor iubi orice-ar fi, dar încetează să le placă de ei. Și eu lupt cu astfel de exprimări:

”Nu mai țipa, nu-mi plac copiii care țipă”. Nu e o minciună, chiar nu îmi plac copiii care țipă, na. Însă, mi-am dat seama că aș putea reformula, pe un ton amabil, în loc de disprețuitor: ”Te rog să vorbești un pic mai încet.” Asta nu-i spune copilului nimic rău despre el, iar mie îmi oferă efectul dorit. Că, de fapt, nu doresc să jignesc copilul, ci doresc liniște un minut.

Copilul nu se uită în oglindă să învețe lucruri despre el. Când e mic nu îi pasă dacă e blond sau brunet, cu părul lins ori cu părul creț. Când e mic, îi pasă de cine se joacă cel mai mult, când pleacă mami și când se întoarce la el, are multe de ce-uri în ceea ce privește lumea și în ceea ce-l privește pe el. Iar răspunsurile lui nu vin dintr-o realitate obiectivă, ci din gura ta. Până să-și formeze propriile sale păreri, așa învață copilul despre tot. Ne preocupăm enorm să creștem un adult care să știe interacționa frumos, să se înțeleagă cu ceilalți, când, de fapt, cea mai lungă relație o va avea cu el.

foto Shutterstock

Articolul anterior

29 de întrebări incomode, pe care să le pui în maternitatea unde naști

Articolul următor

Adevărata înțelepciune e să te bucuri de ceea ce ai, cât încă ai

16 Comentarii

  1. Eliza

    Iar pui punctul pe “i”. Iti multumesc pentru acest articol 🙂 Ai dreptate, si eu am invatat multe lucruri neadevarate despre mine copil fiind, iar acum ma straduiesc sa ma dezvat de acele credinte. Nu dau vina pe ei, parintii. Atat au putut, iar in lumea lor “nu esti in stare de nimic, o sa ajungi sa iti manance cainii din traista” era discurs motivational. Dar eu pot mai mult, asa ca ma invat intai pe mine si mi-am promis ca voi avea copii abia dupa ce stiu ca eu am valoare de om de sine statatoare, ca merit sa ma iubesc pentru ca sunt, nu pentru ca fac diverse. Cred ca nu ii voi putea invata pe ai mei copii lectia, decat daca mi-o insusesc eu mai intai. Iti multumesc ca scrii despre asta.

    Off-topic
    Tocmai mi-am dat seama de ceva. Tu esti printre singurele persoane de la care am auzit ca este “ok” sa ma deranjeze ca am 15 kg in plus. Zic asta in sensul in care oamenii, atunci cand spui ca vrei sa slabesti, se grabesc sa te convinga ca nu ai nicio problema cu greutatea, doar pentru ca nu esti obez. Se vede ca sunt plinuta, dar sunt putine persoane in viata mea care ar accepta deschis ca e ok sa vreau sa slabesc… Nu stiu de ce ti-am zis asta aici, probabil ca sa stii ca ma simt un pic mai inteleasa de fiecare data cand mentionezi problemele de greutate. Hugs!

    6+
    • Eliza, eu stiu multe despre greutate si emotii, as fi putut scrie eu insami acest film. Nu conteaza cate sunt in plus sau in minus, conteaza cum te simti. Iar ce am aflat eu despre kilograme e ca lor nu le place sa fie gazduite de un trup fericit. Si pleaca. La aceeasi greutate care ma ingrozea in liceu, la 30 de ani, ma simteam o diva. Chestie de perceptie, stiu.

      Nu e ok sa nu te simti bine cu tine indiferent cate kilograme ai.

      4+
  2. Roxana

    Daaa…ai dreptate! M-a atins acest subiect,cum nu-ti poti imagina. “ Traiesti ca viermele-n osanza” era maxima pe care o auzeam de fiecare data cand tata se supara pe mine. Ca nu o sa fac nimic in viata si altele parca nu nu luam in seama… dar asta cu viermele m-a marcat. Imi imaginam cum as putea sa fiu eu vierme😂😂. Acum ma amuz,dar la15 ani era o drama. Iar pentru tata,vorba Elizei era discurs motivational. Noroc ca am trecut peste toate,am avut discutii lungi,dese si filozofice cu tatal meu la maturitate. Ne-am inteles si ne-am iertat reciproc. Stiu ca nu era rautate,ci pur si simplu era metoda lui de parenting. Acum ca nu mai e,vorbesc cu fii’mea despre el si il citam amandoua si ne amuzam. Eu am convenit cu ea ca daca vreodata ii spun ceva ce nu ii place sa auda de la mine sa ma traga de maneca. Cand era mica sper ca m-am controlat suficient.
    Acum incerc sa corectez faptul ca ii mai spun uneori ca nu are chef sa faca lucruri. Ii transmit cumva ca e lenesa.. si nu imi place. Dar ea spune ca seamana cu un animalut”lenesul”, care e un dragut si caruia ii place sa stea imbratisat cu mama lui.😊

    1+
    • E minunat că ai făcut această pace cu tatăl tău. MINUNAT.

      Eu am fost foarte impresionată de un băiețel de 4 ani, poate 5, care mergea la grădiniță Montessori. Tatăl lui i-a zis la un moment dat ceva, să nu mai facă: ”ești ca un bebeluș!”

      Iar băiețelul s-a oprit din ce făcea, s-a uitat la tată și i-a spus: ”Nu-mi place când îmi spui bebeluș. Te rog să nu o mai faci.”

      Wooooooow, am rămas mască. Eu, la 33 de ani, nu am mereu curaj să spun că nu îmi place ce am auzit despre mine. Sau că nu e adevărat. De parcă sentimentele celuilalt ar fi mai importante decât ale mele.

      0
  3. IuliaB

    Observ un pattern cu tatii si fiicele :), been there. La prima vedere, nu am fost de acord cu titlul, dar, dupa ce am citit comentariile, cred ca e din cauza ca e totul un proces (mai scurt sau mai lung, de la caz la caz). Adica: e clar ca copilul internalizeaza orice ii spune parintele, dar, mai ales prin adolescenta, imi dadeam seama ca nu sunt chiar asa de rea cum mi se dadea de inteles cateodata (mai ales in momente nervoase) si vedeam asta ca pe o lipsa de dorinta de intelegere, din partea parintilor (in cazuri extreme). Adica, in momentele alea, clar imi placea mai putin de parintii mei si imi spuneam ca eu nu o sa le vorbesc asa copiilor mei. Si simt ca nu pot sa ignor asta complet in relatia cu ei, ca adult (dar incerc, asta e procesul de care vorbeam mai sus 🙂 ). Deci, “problema” mea cu titlul e ca, pe termen lung, vorbitul “urat” afecteaza si parintii. Ia cate putin dintr-o relatie calda cu copiii-adulti. E ceva ce am mai des in minte de cand am inceput sa ma gandesc serios la cand sa am copii.

    0
    • Da, așa e, pe termen lung, vorbitul urât îndepărtează. La un moment dat, îți spui, nu mă interesează părerea ta și te retragi. Iar pericolele alea mari abia atunci apar. Când începe adolescentul să se îndrepte spre ”alți părinți”, să asculte de alte autorități. Atunci apar drogurile, violurile și sarcinile la 15 ani

      1+
    • Mirela T

      A creste un copil cu iubire si intelegere e cea mai buna educatie!
      Nu uita ca ce semeni, aia vei avea! Seamana in copilul tau iubire, intelegere, compasiune, umilinta, putere, dragoste, dar cel mai mult invata-l sa imparta, sa stie ca viata nu e o competitie. Viata o avem ca sa o traim frumos si sa lasam amintiri frumoase !
      Tu, ca parinte, invata ca: copilul tau e cartea ta de vizita!
      Va doresc copii frumosi care dau dovada de educatia primita!

      0
  4. vorbitul urat afecteaza si pe cel ce emite, si pe cel ce primeste. Am iesit dintr-o relatie cand am inceput sa ne vorbim urat si simtit ca nu mai am rabdare si nici nu mai primesc respect de la celalalt. Ca asta nu mai era iubire.
    Copilul insa nu poate iesi din relatie. Daca are suficienta deschidere si luciditate si ratiune va iesi la adolescenta si nu se va mai intoarce in relatie. In cazurile triste copilul nu iese si ramane in o codependenta de relatie proasta cu parintele si peste zeci de ani, si peste mii de km, si peste litri de alcool si kg de greutate, si alte forme de distrugere.

    4+
  5. Freya

    Eu de la mama am avut parte de astfel comentarii (nu te îmbrăca așa că nu arată bine pe șoldurile tale, te-ai îngrășat, uite cum arăți). Atât de bine s-a fixat în mintea mea asocierea frumoasă = slabă încât am ajuns la anorexie (la 1.75 m înălțime 39 kg greutatea cea mai scăzută, acum 45). Acum mă tratez (psiholog, psihiatru, medicamente, analize, tratament pentru hipopotasemie, tot metabolismul dat peste cap, lipsa menstruație etc) și e o luptă continuă cu mine însămi, cu mintea mea, cu percepția greșita pe care o am încă (și la 39 de kg mă vedeam prea grasă, încă o fac).
    Am parte de susținerea părinților dar mama încă nu înțelege cum să transmită ceva astfel încât sa nu mă rănească (sunt foarte sensibilă la orice percep ca fiind critică, poate și pentru că mama e perfecționistă și vrea de fiecare dată să-și impuna punctul de vedere, nu dă sugestii ci ordine). Nu dau vina pe ea pentru boala asta – anorexia – dar a avut o oarecarr influență atitudinea ei și felul în care vorbea, chiar dacă sunt convinsă ca nu avea intenția să mă facă să mă simt prost.

    4+
    • Eliza

      Freya, imi pare atat de rau sa aud asta. Iti trimit ganduri bune! Poate mama ar beneficia si ea de pe urma unui tip de terapie. Perfectionismul vine dintr-o nevoie de control, care de cele mai multe ori face rau tuturor. Intre timp, rezista! Sunt convinsa ca faci tot ce poti si ca vei reusi. Imbratisari!

      1+
      • Freya

        Mulțumesc din inimă! Îmi prind foarte bine încurajările și gândurile pozitive, mă determină să merg mai departe.
        Exact, nevoia de control. Pe care o are atât ea cât și eu. Observ la mine o asemănare mare cu mami și încerc să îmi controlez aceste impulsuri (nu-mi iese chiar de fiecare dată dar îmi dau seama imediat că greșesc și mă corectez), să mă port cu cei din jur cum mi-ar plăcea mie să se poarte, să ofer sugestii (nu ordine) în așa fel încât sa se înțeleagă că nu îmi impun punctul de vedere, că decizia e la celălalt… Și alte derapaje nesănătoase.
        I-am explicat mamei aceste lucruri, i-am dat exemple dar încă nu reușește să priceapă că rănește. Încerc să o înteleg, că, deși mă deranjează ceea ce zice, ea are intenții bune, dar e frustrant și de multe ori încă îmi pierd răbdarea.
        În fine, e o lupta continuă dar nu mă las. Nu mă dovedește pe mine o boală 🙂

        2+
        • Roxana

          Daca ai cerut si acceptat ajutor e clar ca esti pe drumul cel bun. E important ca ai ajuns sa o intelegi pe mama ta,ca are nevoie de control, dar nu inseamna ca si tu trebuie sa ai. Eu in relatia cu tata ii radpuneam cumva cu aceeasi moneda. Cred ca cel mai rau lucru pe care l-am spus a fost ca asta sunt, nu pot sa fiu altfel, mai desteapa,mai frumoasa pentru ca astea au fost genele, asta mi-ai transmis prin codul genetic. Sunt Tu in miniatura…iti convine sau nu sunt oglinda ta.
          Si eu la 1.71 am avut 44 kg,nu mai mancam cand imi spunea ca traiesc ca viermele-n osanza.
          Dar am trecut peste toate! Am 40+ si sunt mandra de mine si sper ca si fata mea sa fie candva…

          1+
    • Freya, îmi pare foarte rău că ai trecut prin asta și cred că ești totuși pe un drum al înțelegerii și al succesului. Cu siguranță mama ta nu a făcut-o cu intenție și cu siguranță au mai fost alți factori care au contribuit la boala ta.
      Îți doresc mult succes, din câte am citit, nu e o luptă ușoară. Să nu te lași!

      0
  6. dia

    Cate sunt de spus pe subiectul asta.. și câta durere pot provoca toate acele comentarii “motivaționale”. Eu cred ca tărie ca lumea ar fi un loc mult mai bun dacă părinții și-ar trata copiii cu respect. Cu multă educație poate o sa fie lucrurile mai bune. Eu pun efort maxim sa nu ma răstesc. De amenințat, pedepsit, criticat, lovit, nu îmi e frica pt ca nu o sa o fac. Dar cu răstitul e ușor mai ales când ești obosit, stresat etc. Încerc sa las sa îmi iasă mie agresivitatea pe alte cai mai acceptabile dar ce munca e, nu mi-as fi imaginat niciodată. Se merita însă pe deplin pe termen lung.

    2+
    • Absolut merită! Din păcate, mulți părinți din generația veche și-au crescut copiii pe modelul ”nu îi laud, să nu li se urce la cap”

      0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 194 queries in 0.653 s