Ce (nu) m-a ajutat să nu-mi mai fie greață în sarcină

Îmi amintesc o scenă de la cursul de puericultură din Sheffield, unde am l-am și născut pe Tudor. Profa ne-a pus să zicem ceva ce ne-a plăcut în sarcină și toată lumea, în răspunsuri, se plângea, de fapt. Ba de picioare umflate, ba de dureri de spate, ba de insomnii. Mie mi se părea că am renăscut. Îmi plăcea fiecare centimetru pătrat din zi și din noapte. Aș mai fi fost gravidă încă vreo mie de ani.

Acum însă, la a doua sarcină, oh boy, oh boy.

Ca să încep într-o notă optimistă, îmi este ceva mai bine acum, în sensul că am zile în care nu vomez. Zilele astea sunt aproape la fel de urâte ca celelalte, pentru că și o greață cinstită eliberată la wc are părțile ei bune, dacă înțelegeți ce vreau să zic.

Am devenit expertă, în sensul că aș putea scrie un eseu despre vomat și culorile noastre din interior. Curcubeul meu preferat e cel de după o legătură de ridichi 😉

Apoi nuanțele de genul că e mult mai bine să vomezi cu nasul desfundat, de exemplu, când nu ești răcit. Sau că nu e distractiv să vomezi în deplasare. Buda ta, prietena ta. Vorbesc din experiență, să ne înțelegem. Am pățit-o printre pacienți, printre localități, prin benzinării. Care -toți- nu aveau nicio vină.

Și ca să nu ziceți că titlul e clickbait, luați cinstit. Nimic. Vorbim despre inclusiv perfuzii. Am avut vreo două săptămâni fără perfuzii, în rest, sunt client fidel. Cel mai grav a fost prima dată, când eram atât de deshidratată încât o echipă de anesteziști meseriași mi-au căutat venele jumătate de oră. Eram uscată ca o râmă pusă pe sfoară.

Între timp, s-au adăugat și niște amețeli, probabil ca să mă plâng cu adevărat de ceva. Nu mai am încredere în mine să conduc sau să lucrez în gură la oameni. Capul mă doare foarte des. De dormit, dorm bine, de scris, scriu mai rar, deși nu cred că ați observat. Doar mama îmi zice: Iar n-ai publicat aseară, ți-a fost rău, așa-i? Da. Și când îmi e rău, nu îmi mai pasă de nimic, să nu o luați personal. Pur și simplu, vreau doar să se stingă lumina.

***

Asta scriam la un moment dat, după ce-am dat delete unui paragraf de vreo 400 de cuvinte despre vomat. 400 de cuvinte sunt foarte multe, mai ales pentru un singur paragraf. Mi-am dat seama că nu interesează pe nimeni, de fapt. Nu, nici măcar pe cele care trec prin asta sau au trecut. E pur și simplu ceva despre care nu îți face plăcere să vorbești, să citești, să-ți amintești.

Acum sunt mai bine, am început din nou să conduc mașina, am scris mai des pe blog. Am 4 săptămâni de când n-a mai fost nevoie de perfuzii. Mergem de Paști la Sibiu și simt că aș putea să nici nu-mi iau o pungă de gunoi în buzunar, pentru just in case.

Ce vreau să spun cu asta, dincolo de toată simpatia dumneavoastră care mă ajută enorm, e că sănătatea e cea mai importantă nu e vorbă ca oricare altă vorbă. Iar eu n-am avut nici măcar vreo boală sau așa. Știam că-mi trece, știu că e o bucurie, că e de bine. Mă îndreptam spre baie cu gândul că ”asta e”, îi vorbeam trupului meu cu drag despre bebelușul care ne crește în burtă, să știe că-l păstrăm. Că ni-l dorim în brațe. Că îl ajut cum pot, cu mâncare puțină și frecventă, cu apă. Sau fără mâncare și fără apă, găsesc eu modalități să ne fie bine cumva, să o scoatem la capăt. Da, chiar așa îmi spuneam mie, pentru că au fost momente în care m-am îndoit că trupul meu ar ști. L-am rugat să se oprească din slăbit, pentru că bebelușul are nevoie de noi pe picioare. L-am rugat să-mi ceară de mâncare când vrea ceva și îi voi da. Să-mi ceară somn când e obosit și voi face tot posibilul să îndeplinesc cerința. I-am promis că îl voi respecta întocmai și că am încredere în el să-i dea puiului meu nenăscut tot ce are mai bun. Cred că am ajuns să ne înțelegem bine acum. Bebelușul crește și noi ne minunăm de el și de frățiorul lui.

Dar e foarte greu să îți observi gândurile când nu ești bine fizic, efectiv. E foarte greu să le modelezi înspre ieșire, înspre lumină. E o putere care nu zace în tine, pe undeva. E o forță pe care o aduni și care te vălguiește, să nu creadă cineva altceva. Iar uneori ai impresia că ceilalți nu înțeleg nimic, iei drept jignire fiecare invitație a soțului de a merge la o cafea. ”Tu crezi că de asta îmi arde mie?” Doar că el încerca doar să fie drăguț, că oricum știa că nu cu cafele îți trece ție.

Să ne bucurăm de genunchii noștri care încă funcționează perfect, să ne simțim brațele în bluze și spatele care ne ține capul pe umeri. Dinții care ne mestecă mâncarea fără să ceară mare lucru înapoi. Degetele de la picioare, pieptul, chiar și burta aia pe care am prins-o de atâta ori cu ochi critic între degetul mare și arătător.  Bucurați-vă de sănătatea voastră și trupul ăsta minunat în fiecare zi.

foto Shutterstock