Mă încurajează mamele de băieți, pentru că eu am fost toată viața o fată

Iar în curând, voi fi mamă de băieți. Oficial, cu acte-n regulă. Într-un fel deja sunt. Camioanele vor fi viața mea, casa e oricum plină de mingi și de excavatoare. Ba, mai nou, avem și jocuri cu păpuși-bebeluși și două cărucioare (adevărate, nu de jucărie!) care au încăput în cele 2 camere de la bloc, fără ca niciun membru adevărat al familiei noastre să fie nevoit să doarmă pe jos.

Îmi lipsesc modelele și le caut cu disperare în familiile din jurul meu. Mai întâi, îmi lipsește modelul de a avea un frate, indiferent dacă fată sau băiat. Nu cred foarte mult în teoria sexelor. Copiii sunt cam la fel cel puțin până pe la 5 ani, sau așa am citit. Camioanele de acum sunt doar de încălzire; știu multe fete ale căror pasiune sunt șurburile și dinozaurii. Cineva m-a întrebat cum de am hotărât să facem și al doilea copil. Întrebarea mi s-a părut foarte foarte bună, pentru că orice copil a fost mai întâi un gând al părinților lui. Deci, da, momentul ăla în care am zis hai, mai vrem unul mic a fost unul foarte important. Poate n-o să credeți, dar simplul gând pe mine m-a dus în al nouălea cer. Am fost atât de fericită, încât nu avea cum să fie decât ceva bun.

Cred și știu că am resursele necesare. Am toată iubirea din lume și din copilăria mea, am un tată minunat pentru acești copii. Tatăl e foarte important. Să aibă o minte deschisă, să fie interesat de un dialog, să facă pași înainte pentru a te înțelege. Să nu aibă impresia că ordinea din casă e responsabilitatea ta, să nu aibă așteptări la o ciorbă caldă când tu n-ai ieșit din pijama. Știți cum se spune: cel mai bun lucru pe care-l poate face un tată pentru copiii lui e s-o iubească pe mama lor. Iar tatăl copiilor mei n-a fost niciodată un tip care să se piardă-n detalii din astea, care contează mai puțin. Mai am o bunică excepțională, care în orice oră din zi și din noapte se urcă în mașină și vine la noi dacă suntem bolnavi sau dacă pur și simplu ni se face dor de ea. Am o bonă tânără și blândă, lucruri pe care le-am văzut de prima dată când m-am uitat la ea. Și mă am pe mine, cea care n-a simțit că atunci când a făcut un copil a renunțat la ceva, ci că viața ei abia atunci a început să înflorească. Cu această socoteală simplă, n-ar fi fost păcat să nu mai facem un copil?

Mă văd la bătrânețe, cu un ruj puternic pe buze, chiar dacă e ziua la amiaz, dar unul care să-mi pună bine-n evidență dinții, toți naturali. Cum fac cafeaua pentru Horațiul meu de suflet și ne pregătim să-i așteptăm pe bunici și pe copii. Nu mă agit cu pusul de mese, pentru că până atunci s-a inventat robotul ăla care face singur cu adevărat. Stăm și ne bem cafeaua și ne gândim care pe ce loc se va așeza. Tații noștri în capul mesei, că așa-i frumos, chiar dacă-i acasă la noi. Aș vrea să fie și bunica mea, deși ei mereu i-a plăcut să stea altundeva. Cică, lasă, să facă cinste unul mai bogat 🙂 Într-un fel, știu sigur că va fi, cumva. Și-apoi să se deschidă ușa ca-n filmele americane și doi nepoți să-mi sară în brațe, aproape să dea ceșcuțele pe jos. Pentru că, între timp, nu mai bem cafea instant din vaze, ci cafea adevărată, în esențe mici. Doar copiii sunt mari. E un viitor ce tare mult îmi place. Aș bea o tonă de cafea așa. Încep să cred că cei care n-au modele și le pot construi ei.

foto Pixabay