Dacă aș fi psiholog de cuplu, cu asta aș începe la terapie

După cel de-al doilea interviu la revista ELLE, eram în vacanța de Paști la SIbiu și prietenul meu cel mai bun, student la stomatologie și el, m-a rugat să îi pun câteva plombe.

Nu știu dacă era o strategie sau chiar avea dinții ciuruiți, dar prost n-a fost niciodată. Și mereu a insistat că medic ar trebui să mă fac eu. Ba, după ce am dat la stomatologie, în anul următor, a dat și el. Influensăriță de pe-atunci! 😛 Și m-a rugat să-i pun, că nu e complicat da-s multe, și că ce tot visez eu la cai verzi pe pereți și reviste de femei.

Nu mai știu ce scuză am inventat, că el oricum nu m-a crezut, dar nu i-am făcut. Pentru că nu eram in a different zone. Eram în zona poveștilor, a cuvintelor, a paginilor. Să țin o turbină în mână ar fi fost ca și când aș fi ponegrit energia bună a scrisului pentru mine. Ar fi fost mai rău decât dacă aș fi comis adulter. Ar fi fost o trădare supremă, o ieșire ireversibilă din zen, o perturbare incredibilă.

Mi s-a mai întâmplat chestia asta când am scris cartea, anul trecut. Două săptămâni, doar asta am trăit. Mi-am făcut bagajele și m-am mutat la ai mei două săptămâni. Mama și-a luat concediu ca să stea cu Tudor și ca eu să scriu. Dormeam, în medie, cam 3 ore pe noapte, iar dimineața mă trezeam fără ceas. Așteptam cu mare drag să reiau scrisul, ca și când aș fi avut întâlnire cu tinerețea mea. Și ce călătorie poate fi mai grozavă decât asta!

A fost ceva cu adevărat transcendental.

La un moment dat, scriam o scenă în care umblu prin niște bălți, e iarnă și picioarele mele sunt sloi. Eram sus la bunica și mă sună mama să cobor, că plânge Tudor, probabil îi e somn. Și, în alarma aia de moment, ”copilul are nevoie de mine”, pentru că trebuia să trec prin curte să ajung la el, îmi cobor privirea, cu gândul c-o să-mi ud picioarele când ies. Afară erau vreo 25 de grade și un soare cât se poate de real. Acela a fost adevăratul meu câștig de pe urma acestei cărți și momentul în care am știut că să o fi scris e cel mai mare beneficiu pe care l-aș putea avea. Ceva mai grozav pur și simplu nu poate exista, oricâte vieți ar schimba, oricât de mulți oameni ar ajuta. Pentru mine, a fost ceva out of this world! Și aș sfătui pe oricine să își rescrie povestea de dragoste. Pe capitole, între pagini, printre rânduri. Să se transpună în papucii celor de atunci, să își amintească detalii de genul cu ce eram îmbrăcat. Cu ce parfum eram dat. El era neras și mă înțepa oare ușor? Mirosea a Chanel și ceva mentolat. Când îmi puneam capul pe umărul lui, genele mele îl loveau pe obraz. Cum mă lua de mână și mă invita în buzunarul lui. Unde inimile noastre făceau dragoste cu mult înainte ca trupurile să se fi iubit. Sau să fi bănuit.

Recomand scrisul ăsta din care nici nu trebuie să iasă nimic. Doar să hrănească un sentiment puternic de tinerețe și complicitate, de provocare și necunoscut. Pe vremea aia, când n-aveai nimic de pierdut să-l lași și totul de câștigat să rămâi. Pe când aveai mult mai puține răspunsuri decât întrebări, dar simțeai ceva, undeva, într-un loc pe care medicii încă nu l-au localizat în organism. Că merită. Că e bine. Că e cea mai frumoasă poveste din câte ar putea fi.

Iar acum, sunt iar in the zone, doar că de data asta e altfel. Am un caz mare la cabinet și deja am început să visez. Mai mulți dinți, mai puține cuvinte. Și pentru că încă nu v-am spus ce e în mintea mea cu adevărat, lăsați-mă să scriu despre dinți. Aș putea scrie o carte doar despre asta, deși nu știu dacă mi-ar plăcea să mă mut două săptămâni în gura cuiva.

Cartea nu o mai public în acest an, fiindcă a apărut un proiect mult mai important. Dar țineți-mi pumnii la cabinet. Și scrieți-vă povestea de iubire. Dacă aș fi psiholog de cuplu, cu asta aș începe la terapie.

Image by moonzigg from Pixabay