O fi serialul meu preferat, dar când o dăm de gard, nu închidem ochii. Vorbesc de cel mai recent episod din Anatomia lui Grey. Dacă nu l-ați văzut încă, buh-bye now. E scena de mai jos:
Luna: February 2019 (Pagina 2 din 3)
Și dulce. Și spontană, dacă e să fim tot optimiști. Mucioasă, dacă e să fim realiști. Stricată de o răceală, dacă e s-o spunem pe aia dreaptă.
Degeaba plătești pentru loc de parcare în București, dacă nu există o autoritate în măsură să îți apere acest drept. O scenă ca-n filmele cu proști:
O mașină cu număr de Bacău a parcat 3 nopți la rând pe locul nostru de reședință, închiriat de la stat. Fără număr de telefon, fără nimic, doar cu multă nesimțire.
Precis ați auzit de italianul parcagiu, care se dădea medic cu acte-n regulă și care n-a operat decât, stați liniștiți, un singur pacient. Probabil ați fost șocați, v-ați spus, așa ceva, cum a putut să le scape? Cui să scape nu prea știe nimeni, că toată lumea dă din umeri, când ieri-alaltăieri dădea din coate.
Eram ieri în Carrefour toți trei și am rămas blocată la un moment dat, așa cum numai în fața multor raioane cu oale și tigăi într-o parte și ciorapi și maieuri în cealaltă poate o mamă adevărată rămâne. Visam cu ochii deschiși.
La care, Tudor, de pe umerii lui taică-său, către mine:
-Mi-nuna!
