Despre cel mai recent episod din Grey’s și ce înseamnă înțelegerea dintre parteneri, dusă la un alt nivel

Atenție, e cu spoilers, deci nu citiți dacă n-ați văzut cel mai recent episod.

Nu știu ce-mi face mie filmul ăsta, dar plâng și la glume, atât de legată sunt de personajele lui. Bine, de care a mai supraviețuit, e drept. Faza e că îmi amintesc anul 1 de facultate, aveam de învățat la biofizică (un examen de rahat, a fost o minune de la sfinții la care dădea bunica acatiste că l-am luat) și fix atunci apărea Addison în peisaj. Roșcata aia mi-a luat mințile, eram mai curioasă ce se întâmplă în Greys decât să deduc formule și transformări.

Apoi, îmi amintesc de Valentine-ul din anul 3 de facultate, când singura mea companie a fost McDreamy și o pungă de pufarine în camera de cămin de la etajul 1. Cum să nu iubești acest serial?

Și pentru că sunt sigură că mă înțelegeți, vreau să zic un pic despre scena dintre Bailey și Ben din ultimul episod. În care se împacă, ea îi mărturisește că a crezut că e de vină întâi job-ul, a scăpat de el, apoi soțul, a scăpat și de el, iar până la urmă a rămas cu anxietatea ei și și-a dat seama că de aia trebuie scăpat. Și că se tratează. Că lucrează cu ea, dar și-l dorește pe el înapoi.

Iar răspunsul lui a fost minunat. Mi-a plăcut, am plâns, poate o să mai plâng o dată doar că-mi amintesc. I-a zis că i-a frânt inima când l-a părăsit. Că el s-a băgat în relația lor forever și că ea l-a omorât când a rupt veșnicia. Că să îi promită că, dacă se împacă, nu mai face din astea. Niciodată. Că ce au ei e forever și asta va rămâne așa indiferent ce se întâmplă.

Ea îi promite.

După care el se înmoaie un pic și ce urmează e fa-bu-los.

Își cere scuze.

Scuze că nu s-a prins prin ce trece ea. Că nu a citit semnele. Că nu a sărit în ajutor. Că nu a știut pe ce pârghii să apese, ce butoane să declanșeze, că, în loc să rămână și să o ajute să depășească acel moment, a plecat. Că ar fi trebuit să își dea seama. Și să fie lângă ea.

Și motivul pentru care mi s-a părut fabuloasă replica lui este pentru că ea cuprinde un atât de mare adevăr. Când femeia a făcut infarct, toată lumea a înțeles și a fost lângă ea, vai, Bailey. Exact așa e și în viață, nu numai în filme. Când îți rupi piciorul, toți te sună, vor să îți aducă compot la spital. Dacă ai ceva mai grav, se dau telefoane, îți iei concediu medical, familia e în jurul tău non-stop, soțul e foarte speriat. Dacă ai o altă suferință, care iese din sfera fizicului, ți se spune să-ți bagi mințile-n cap. Să te odihnești sau să-ți aminteși, poate ai mâncat ceva stricat. Dacă treci printr-un episod de depresie ori anxietate, puțini înțeleg asta cu respect. Pentru că, adevărul este că, într-un fel, poți totuși funcționa. Până când te lovește extrema depresiei de nici nu te mai speli pe dinți.

Oamenii înțeleg infarctul, fractura, tumorile și cancerul complicat, dar nu înțeleg că vorbești serios când spui că ești supărat. Deși nu numai cancerul, ci și depresia omoară oameni pe pământ, nimeni nu zice despre cel care-l are să-și bage mințile-n cap.

Cât despre parteneri, lecția din Grey’s e de pus în ramă. Când, între voi doi, unul are o suferință care e alta decât un infarct, o fractură sau o tumoră pe undeva, situații în care ai fi precis lângă ea/el cu un ceai și niște medici deștepți, tendința e să înțelegem destul de puțin. Partenerul nu e o jucărie menită să ne distreze cât e sănătos. Cu care să ne petrecem timpul prețios câtă vreme e soare afară și în casă e călduț. E bine să ne sprijinim partenerul și când nu înțelegem prin ce trece în acel moment.

Poate are probleme la job. Poate are o frică legată de ceva. ”Dar n-ai motive, de ce te porți așa!” Motivele există, chiar dacă nu le înțelegem noi, exact cum wi fi-ul funcționează, chiar dacă nu v-aș putea explica cum. Fiți atenți la semne, urmăriți indiciile și rămâneți. Sau întoarceți-vă ca Ben, cel care-a plecat. Împreună sunteți mult mai puternici în orice caz.